Cum poate scrie un bărbat-romancier ca și cum ar fi o femeie care-și spune povestea vieții? Flaubert a pretins că el e madam Bovary, chiar dacă în romanul său romanțioasa damă e totuși un personaj despre care scrie autorul omniscient, nu autoarea de hîrtie. La noi, autenticistul Camil Petrescu, deși spunea că din el însuși nu putea ieși, a inserat în Patul lui Procust jurnalul doamnei T. ca și cum textul ar fi fost autentic, păcălind o parte a criticii de atunci pînă într-acolo că destui comentatori interbelici s-au întrebat cine o fi intelectuala care se ascunde în spatele acestei inițiale. Întrebarea asta pare să-l fi bîntuit și pe Daniel Defoe, în secolul al XVIII-lea, încît a publicat Moll Flanders, romanul cu un titlu atît de lung că pare rezumatul subiectului, ca și cum frumoasa aventurieră ar fi fost autoarea textului.
Aici, Jonathan Coe inventează o greco-englezoaică, autoare de muzică de film, care în tinerețe i-ar fi cunoscut pe regizorul Billy Wilder și pe scenaristul său, I.A.L. Diamond. Wilder a ajuns pe panta descendentă a gloriei, filmele sale nu mai au succese de casă, la Hollywood însă e în continuare marele Bill. Cu mai multă îndreptățire decît Flaubert, Coe ar putea susține că el e Calista, compozitoarea de muzică de film care „a scris“ Domnul Wilder și cu mine. Compozitor și interpret el însuși, fără să fi făcut studii muzicale, Coe e și în relații strînse cu lumea filmului, de unde și lejeritatea cu care Calista își dă cu părerea despre muzică, cinema și face observații tehnice care nu sînt la îndemîna oricui. Trucuri ale verosimilității pe care britanicul le stăpînește cu grație.
Ajunsă la vîrsta la care oamenii în general și femeile în special au opinii despre orice, Calista își începe povestea pe o scară rulantă urcătoare dintr-o stație londoneză de metrou. Asta, zice ea, s-a întîmplat cu șapte ani în urmă. Scara funcționa, dar cum Calista nu era o femeie răbdătoare, a suit treptele pînă cînd a rămas blocată în spatele unei mame tinere pe care fetița ei o ținea de mînă. Într-o pagină și jumătate, cît durează ascensiunea ei pe scara rulantă, aflăm de la Calista că are două fete gemene adulte și că o încearcă brusc, tăindu-i respirația, nostalgia după anii copilăriei lor și după anii pierduți ai vîrstei sale de mijloc.
Calista povestește tacticos și nu se teme de banalități, cărora le dă o glazură interesantă cu părerile ei despre femeile încă tinere, despre scările rulante lungi și despre fetițele care țopăie fericite, de mînă cu mamele lor. Întorcîndu-mă la Jonathan Coe, trebuie să fii cît se poate de încrezător în forțele tale de a capta atenția cititorului ca să-ți începi romanul cu propoziția: „Într-o dimineață de iarnă, cu șapte ani în urmă, mă aflam pe o scară rulantă“. Cititorul experimentat se prinde, cred, de intenția parodică din spatele acestei propoziții a cărei inocență te face să zîmbești și să te întrebi dacă prin scara rulantă ești anunțat că vei avea de-a face pe larg cu tema călătoriei în spațiu și timp.
În Domnul Wilder…, J.C. își transferă verva satirică asupra altor personaje, Calista e o doamnă cumsecade, relativ mulțumită de sine însăși, o mamă atentă care-și amintește că la 21 de ani, cînd a călătorit în Statele Unite cu o bursă, privea lumea cu o naivă bunăvoință și se lăsa luată de valul întîmplărilor care o va duce în restaurantul lui Billy Wilder și la masa acestuia, unde bătrînul regizor și scenaristul său vor să afle ce crede ea, tînăra, despre filme. Odată intrați în scenă regizorul Wilder și Iz, scenaristul și producătorul său, n-o mai părăsesc: cei doi (și filmele lor) devin personajele principale ale romanului și agenții destinului Calistei. Astfel că J.C. împușcă doi iepuri dintr-un foc – povestea Calistei ajunge și povestea lui Billy Wilder și a penultimului său film, Mitul Fedorei, în acest excelent cocktail de ficțiune nostalgică și biografie romanțată a unei nostalgii.
Jonathan Coe, Domnul Wilder și cu mine, traducere de Radu Paraschivescu, Editura Polirom, 2022.
… nimic despre Rusia?! S-a terminat razboiul?