N-am luat-o pe urmele posturilor de televiziune care în mijlocul verii dau filme cu Crăciunul. Vreau doar să vă aduc aminte de o carte care merită să fie citită sau recitită. Întîmplător, acțiunea în De veghe de secară, romanul lui Salinger, se petrece în preajma Crăciunului. Cartea a avut și are un succes uriaș la public, chiar și acum, după 70 de ani de la apariție. Și cu toate că nu e un roman pentru adolescenți, ci pentru cititorii adulți – nu, n-are nici o interdicție-recomandare: Exclusiv pentru cititorii care au împlinit 18 ani –, De veghe în lanul de secară a ajuns rapid o carte-cult, mai întîi pentru adolescenții americani, apoi pentru cei din toată lumea.
Cînd a fost tradus la noi, treisprezece ani mai tîrziu, în 1964, la Editura pentru Literatură, comentatorii oficiali au prezentat romanul drept critica socială a unui adolescent revoltat de falsele valori ale capitalismului american. Fără poezia asta, pe care o recitau și editorii bine intenționați, ca să adoarmă vigilența cenzurii față de autorii americani – mai puțin cei aprobați, cunoscuți pentru vederile lor de stînga –, probabil că romanul lui Salinger ar mai fi așteptat cîțiva ani momentul potrivit.
În realitate, Holden Caulfield, personajul principal al romanului, nu e un reprezentant precoce al luptei americane de clasă, cu o conștiință înaintată, cum se spunea în anii ’60, cînd Războiul Rece avea accese de fierbințeală. Holden e un adolescent sictirit ajuns la vîrsta aia cînd băieții descoperă lumea din jur cu ochii lor și unora dintre ei nu le place ce văd. Și cînd mai ești și corigent la cinci materii – nu și la engleză! –, chestie de care părinții n-au aflat încă, dar vor afla înainte de Crăciun, ai toate motivele să treci printr-o criză de mizantropie și lumea să-ți pută. Lui Holden nu-i plac tocilarii și conformiștii – sare la bătaie la internat și spre uimirea lui o încasează, deși e convins că are dreptate. Mai are o dezamăgire și cu profesorul de istorie care îl dăscălește și îl atinge într-un fel care-i stîrnește anumite bănuieli, așa că o taie la New York unde trece prin diverse experiențe – o beție, o aventură cu o prostituată de pe urma căreia o mai încasează o dată și rămîne cu banii luați.
Astea sînt marile lui evenimente pe care Holden le comentează pentru sine și pentru cititor, căruia simte tot timpul nevoia să-i explice de ce reacționează așa și nu altfel, și mai ales de ce tocilarii, proful de istorie, părinții lui și persoanele cu care are de-a face la New York îl fac să se simtă tot mai nefericit și mai persecutat de soartă. Cum să nu te recunoști, adolescent fiind, în bietul Caulfield, chiar și dacă faci parte din categoria tocilarilor și a celor care știu să se pună bine cu adulții de care depind sau au nevoie, pe moment. Mai ales că Holden vorbește în jargonul adolescenților și apasă cu degetul pe toate rănile deschise, dar secrete ale băieților și ale multor fete de gașcă la vîrsta aia. Dar și în adulți, adolescenții care au fost de-abia așteaptă să se plîngă din nou de nedreptățile sorții și de înfrîngerile de tot felul pe care le mai visează din cînd în cînd, în buimăcitoare întorceri în timp.
Din toate întîmplările prin care trece Holden apare un început de filosofie de viață a adolescentului care nu e vreun sfînt, ci un tip de o sensibilitate casantă – a se vedea și membrii familiei Glass din povestirile lui Salinger – pe care îl încearcă primele înfrîngeri. Deși, la drept vorbind, lui Holden nu i se întîmplă nimic extraordinar, acuitatea cu care adolescentul își trăiește experințele, adică scrie despre ele, face din el un tînăr Werther – da, personajul bătrînului Goethe, cel cu suferințele! – de la jumătatea secolului trecut, care chiar dacă nu se sinucide deschide seria neînțeleșilor moderni, de care s-a umplut literatura universală după apariția romanului lui Salinger.
J.D. Salinger, De veghe în lanul de secară, traducere de Cristian Ionescu, Editura Polirom, 2011.
