Toamna Patriarhului

Chiar dacă te mai rătăceşti în labirintul frazelor lui Márquez din acest roman, înţelegi de ce columbianul era atît de mîndru de Toamna Patriarhului. E cea mai impresionantă izbîndă literară a sa, de la primul pînă la ultimul cuvînt. O capodoperă care te fascineanză, te intimidează, te fericeşte şi, în final, te poartă într-un loc, dincolo de timp, unde începe şi se sfîrşeşte totul. 

Pătrunzi împreună cu mulţimea în universul năucitor al unei puteri decrepite, în care nu se mai întîmplă nimic, dar laolaltă cu cei ce intră năuci în palatul prezidenţial al acestei republici care nu există decît în mintea autorului, nu-ţi vine să crezi că aşa ar putea sta lucrurile.

Fiindcă, afli, Generalul a mai trecut prin morţi false: toată lumea ştie că de el nu se atinge glonţul şi nimeni dintre cei care bîntuie prin încăperile palatului nu e atît de bătrîn, încît să-şi aducă aminte cum a fost ultimul atentat împotriva lui. El care la începuturile imemoriale ale puterii sale nu ştia nici să scrie, nici să citească, guverna prin viu grai şi se scăpa pe el de emoţie la întîlnirile mai importante, fiindcă nu-i venea să creadă că va rezista mai mult de două săptămîni în fruntea acestei ţări din Caraibe, după nenumărate lovituri de stat şi după ce preşedinţii dinaintea lui sărăciseră ţara şi goliseră pînă şi palatul de mobilă şi candelabre, de icoane şi portrete.

 Generalul avea să conducă patria sprijinit, trădat şi iar sprijinit de armată, împreună cu o sosie care-i semăna atît de mult, încît atunci cînd a căzut victima unui atentat parcă a murit ceva şi din el însuşi, deşi nemernicul cu care împărţise puterea şi femeile îl ura şi i-a mărturisit ura şi dispreţul cu ultimele sale cuvinte.

 Într-un amestec năucitor de cruzime şi instinct al puterii, la apogeul puterii sale Generalul va decide pînă şi mersul timpului, astfel încît întrebînd cît e ceasul i se răspunde „Cît doriţi dumneavoastră”, va scăpa de generali şi de posibilele lor comploturi punîndu-şi gărzile să-i căsăpească după o beţie în palat. Iar atunci cînd descoperă că omul său de încredere avea propria sa putere înlăuntrul puterii Generalului, dă ordin să fie băgat într-o tavă la cuptor, garnisit cu fructe şi cu un fir de pătrunjel în gură, şi îl serveşte musafirilor în porţii riguros egale. 

Cînd îi moare mama Generalul se hotărăşte s-o sanctifice, dar cum preoţii, călugării, călugăriţele şi omul Papei se îndoiesc de minunile săvîrşite de ea după moarte, îi izgoneşte din ţară pe vapoare, după ce aţîţă mulţimea împotriva lor. O aduce în schimb înapoi pe o novice, singura femeie de care se îndrăgosteşte după dispariţia frumoasei regine a săracilor. Şi o ia în căsătorie, o lasă să-l înveţe să scrie şi să citească, să-l spele după partidele de amor de la ora siestei, să-i aducă înapoi pe oamenii expulzaţi ai bisericii şi să-i spolieze pe negustorii din piaţă, pînă cînd pe ea şi pe moştenitorul pe care i l-a născut, micul General, îi devorează în public şaizeci de cîini dresaţi, iar el se abţine să-i omoare ca să n-o ucidă şi pe ea, încă o dată. 

În ziua cînd împlineşte o sută de ani Generalul cugetă – „Ce repede trece timpul!” ştiind de la o ghicitoare, singura fiinţă pe care a ucis-o cu mîinile sale ca să nu dezvăluie acest secret de stat, că va muri de moarte bună între o sută şi ceva şi 262 de ani.

 Astfel că are timp să vîndă pînă şi marea, după ce nu i-a mai rămas nimic de vîndut în străinătate, iar atunci cînd în sfîrşit moare mai găseşte timp să-şi contemple viaţa şi toate prin cîte a trecut, înainte ca una dintre ultimele vaci care trăiesc în palat să apară pe balconul palatului, spre deruta furioasă a mulţimii, la începutul romanului: „Ce ţară de rahat, o vacă în balconul patriei!”