Mereu amabil și aproape totdeauna zîmbitor, Constantin Țoiu avea o Dacie galbenă cînd l-am cunoscut. Îl văzusem în poze, îi citisem Galeria cu viță sălbatică, dar era cu totul altceva să se dea jos de la volan lîngă mine și, pînă să mă decid că nu putea fi decît el, să mă salute seniorial și să intre în Casa Monteoru pe ușa din față.
Țoiu cîștiga mulți bani de pe urma romanelor sale, devenise o glorie oficială și protectorul cîtorva scriitori tineri pe care-i ajutase să debuteze, dar de la înălțimea lui tot îi plăcea să bîrfească. Dar nu despre oricine. avea povești cu Nichita Stănescu și, așa cum Fănuș Neagu îl bîrfea pe el, îl forfeca și Țoiu pe brăilean, cînd i se ivea prilejul. Marea lui anecdotă era însă cea cu Marin Preda, la casieria Uniunii. Preda era înaintea lui și-și lua banii de pe o carte, în teancuri de sute, nou-nouțe, cu banderola Băncii Naționale. Le-a vîrît mai întîi în buzunarele paltonului, apoi în cele de la haină și de la pantaloni, dar cum tot mai avea de primit teancuri de sute, pe ultimele și le-a vîrît între piele și cămașă, deși casierul îi oferise un plic de hîrtie groasă, cu burduf, să le bage înăuntru. Morala lui Țoiu: cînd era vorba de bani și de femei, în Marin se trezea țăranul. Dacă nu pricepeai cum venea asta, autorul Căderii în lume te lumina: pe femei lui Preda îi plăcea să le înghesuie îmbrăcate, iar banii să-i simtă, și în buzunar, și pe pielea goală.