Nu e nimic greşit la titlul ăsta, nu mai zâmbiţi pe sub mustăţi: aşa se ortografiază numele respectivei instituţii (fost palat imperial). Şi iată de ce: la fel ca româna şi bulgara, şi limba turcă are fonemul „î“. Pe bulgari îi doare-n coate, că ei au un semn grafic propriu pentru reprezentarea „î“-ului, moştenit din slavonă, dar românii şi turcii n-au fost aşa norocoşi; când au trecut la alfabetul latin (românii în secolul XIX, turcii în XX), a fost necesar să născocească oarece. Aşa a fost fătat „î“-ul în română şi „ı“-ul în turcă (se pronunţă exact la fel).
Revenind la muzeul propriu-zis, iată care-s ponturile: biletul de intrare merită banii, dar nu şi ghidul audio; pentru vizitarea haremului se plăteşte separat, ceea ce vă sfătuiesc să nu faceţi, că luaţi plasă (nu e nimic de văzut, doar nişte curţi goale şi încăperi urâte, cu aspect de penitenciar); la secţiunea Treasury e totdeauna buluceală, că exponatele sunt băgate în cutii de sticlă încastrate în pereţi, iar explicaţiile („legendele“) alăturate sunt scrise foarte mic, trebuie să le miroşi în loc să le citeşti; secţiunea de caleşti e ţeapă, că toate utilajele expuse sunt recente, fabricate în Germania; secţiunea de relicve e de tot râsul, la fel ca moaştele ortodoxe de prin mânăstirile noastre (la Topkapı ai toiagul lui Moise, urma de pas a lui Adam, dintele lui Cutare, mâna uscată a lu’ nu ştiu cine etc).
Nu trebuie însă ratată colecţia de arme: da, sabia lui Ştefan cel Mare e prezentă. Nu poţi să-i faci poză, că nu te lasă paznicul, dar poţi să râzi cu lacrimi citind trăsnăile afişate alături, pe post de explicaţii (Ştefan e confundat cu Mihai Viteazul!). Singurul lucru onest scris acolo e că nu se ştie cum a ajuns sabia la Topkapı: cică ar fi fost găsită într-o debara, în 1993, la o curăţenie). Eu am o ipoteză, dar cam nepatriotică. Mi-e că, prin anii ‘90, românaşii nu vindeau la Istanbul doar rulmenţi.






