Primul roman al Simonei Antonescu mi s-a părut destul de subțirel artistic. Dar avea meritul unei investigații amănunțite despre așa-numitul fotograf al Curții Regale și al vremurilor în care acesta își făcea meseria. M-am așteptat ca romanul să aibă succes la public, și l-a avut. Fiindcă, în ciuda anemiei sale literare, cartea a pătruns convingător, la capitolul documentării, într-o nișă a curiozității publice. Ceea ce nu-i puțin lucru.
Romanul istoric pe subiecte interbelice sau chiar mai îndepărtate acoperă în continuare la noi așa-numitele istorii parțiale, de care profesioniștii istoriei încă nu se apropie. Marin Preda a profitat de această lipsă, cînd a scris Delirul. Istoria oficială a vremii nu-l putea eroiza pe mareșalul IonAntonescu. Nici Preda n-a făcut-o, dar l-a „umanizat” pe Antonescu, la fel cum a avut grijă să-l bage și pe Ceaușescu în romanul său istoric rămas fără continuare. Mi se pare o prostie să ne închipuim că Marin Preda ar fi putut scrie o urmare a Delirului. În schimb, Preda a lăsat pentru amatorii de după el un soi de „Așa vă place istoria?” care a făcut din el un precursor al altor istorii. Doar că tehnica de romancier a lui Preda, chiar și atunci cînd îi ieșeau cărți slabe artistic, era de a se acoperi cu promisiunea urmărilor, chiar dacă n-avea de gînd să le scrie.
Simona Antonescu, cu o documentație cît se poate de plauzibilă și în cel de-al doilea roman al său, s-a văzut în situația elevei silitoare care vrea să scrie un roman, dar n-are material epic decît pentru cîteva nuvele. Și atunci a recurs la un personaj care ar putea lega într-un roman poveștile ei. Ideea mi se pare, aici, nefericită. Imaginați-vă că vă aflați în situația cititorului care, după ce bagă la cap că nu știu ce personaj, un cerșetor în acest caz, le știe pe toate, autorul vă bate periodic la cap, cu aceleași fraze cu care v-a prevenit, la început, că cerșetorul lui e atotștiutor. Altfel, poveștile din care e alcătuit romanul sînt scrise vioi, doar că autoarea se dedă, una-două, la metafore de felul celor care abundă în romanele lui Ionel Teodoreanu și de care s-ar fi putut lipsi.
Povestea cea mai consistentă, al cărei protagonist e industriașul Nicole Malaxa, ar fi putut deveni un roman de sine stătător. Autoarea își precipită însă narațiunea, după un început croit pe calapodul cronicilor de familie. Textul oscilează între biografia romanțată și un roman al moravurilor epocii, parte expediată însă în cîteva scene schematice, deși autoarea ar fi avut din belșug marfă pentru a intra în detalii despre viața la curtea lui Carol al II-lea și, mai ales, despre cea de la curtea Duduii sale. Doar că, după ce urmărește cu răbdare viața familiei Malaxa, din momentul plecării din Munții Pindului și ajungînd la prezentul inteligentului și bogatului industriaș, Simona Antonescu taie grăbită firele poveștii sale, trecînd la următoarele, pe care le tratează cam la fel, pierzîndu-și parcă răbdarea pe măsură ce scrie.
Pretextul asocierii celor trei povești e că personajele au cîrlig, din superstiție, la un cerșetor din Piața Amzei, cel care revine enervant la începutul fiecăreia dintre nuvelele pe care Simona Antonescu le leagă romanțios și cam cu de-a sila în cartea ei. Ceea ce-i iese bine și aici, ca și în romanul de debut, e atmosfera pestriță a Bucureștiului, cu mici scene cît de poate de convingătoare, dar care nu se leagă într-un întreg la fel de plauzibil.
Simona Antonescu, Darul lui Serafim, Editura Cartea Românească, 2015.
