Multă lume crede că e de ajuns să ai talent și ți se deschid porțile cerului și ale succesului. Nu-i nici pe departe așa. Adică pînă la glorie și notorietate e drum lung. Eminescu era considerat de contemporani ridicol, abscons, sofisticat și nebun. Alecsandri era culmea culmilor. Ca să ne umplem de eminescieni a trebuit să treacă vreo două decenii. Contrar părerii generale, publicul nu detectează „din prima“ arta de valoare, inovația, originalitatea, complexitatea. Dau întotdeauna exemplul lui Iorga, insul cu sumedenie de creiere, care a tot măsurat literatura română vreme de treizeci de ani. Ei bine, după mii de cronici, articole, tomuri și cercuri literare, singurul poet/artist pe care l-a ghicit e Blaga. În rest, a dat rateuri în serie, opac la tot ce mișca în arta românească. Inșii pe care i-a promovat cu ardoare și pasiune s-au uscat și s-au scuturat ca și cînd n-ar fi fost. Asta nu i-a împiedicat să creadă că, dacă i-a mîngîiat maestrul pe cap, sînt / au fost mîndria estetică a țării.
Problema rataților e că au toate caracteristicile celor dăruiți: sensibilitate, idei, povești de viață și de moarte, dragoste de artă, intenții nobile, tot tacîmul, cu excepția desertului. Talentul lipsește. De aici vine marea problemă. Nimeni nu-și poate închipui că nu are. Pentru că trebuie să aibă, dar este victima unei conspirații monstruoase. Acești nimurici, care promovează urîtul, scatologicul, dezaxarea, nonvalorile străine, sînt sprijiniți din umbră de armate de năimiți, intriganți, sponsorizați de Soros, de USAID, de oculta mondială, de dujmanii națiunii. Putreziciunea și desfrîul capitalist au stat, în ultimele decenii ale comunismului românesc, la baza „Cîntării României“, unde nontalentele s-au prins: zici, scrii, cînți și mîzgălești ceva cu partidul, istoria, Dacia, cușmele, satele, fînul, eroii neamului, socialismul, pacea în lume? Ești bun. Băieți, aceasta este arta! Marea bubă a fost, însă, organizarea partinică a „Cîntării“, pentru că, paradoxal, populația nu avea încredere în PCR. Așa că artiștii respectivi s-au mulțumit cu gloria socialistă care (fie vorba între noi) a fost și suficient de bănoasă. Iată că, la 35 de ani de la revoluție, cetele de refuzați care adorm seara cu țara-n gînd și se trezesc cu ea sculată simt de unde bate vîntul. Noul regim care se profilează va scoate de la naftalină lupul dacic, opinca, grîul, calul, plugul, brazda și paloșul. În sfîrșit, vor fi iar pe prima pagină a ziarelor și se vor umfla-n coperți pe rafturile librăriilor. Nu vor mai împărți gloria meritată cu nimeni. Dar asta nu e de ajuns. Trebuie înlăturat de la rădăcină putregaiul care a pervertit mințile copiilor. De aceea, se vor organiza ruguri publice în care să aruncăm pseudo-arta colcăitoare. Va fi un foc purificator și, în sfîrșit, se va face liniște și, poate, seară. Mediocritatea va respira ușurată. Poate se va și băși puțin, să învioreze focul.
1.291 de vizualizări
Da. Sunt convins că dacă ar fi să mă pronunț asupra artei românești contemporane Cu foarte mici excepții la cinematografie) aș fi un critic ranchiunos și răutacios. Nu o fac pentru că recunosc faptul că privesc mai mult spre trecut (pot viziona la nesfârșit capodoperele lui Nagy și Miheleș, de exemplu, la fel toate ecranizările foarte ). Sunt convins că nu tot ce s-a scris și turnat va trece testul timpului, dar mai bine îmi văd de ale mele.