Din cîte știu, Aurora Liiceanu s-a ținut departe de certurile despre travestiți celebri de la televiziunile de știri. Nu că n-ar fi interesat-o subiectul, ci din cauza „abordării“ deocheat-vulgare. Iar cine își imaginează că ceea ce n-a spus a scris se înșală. Chiar dacă se ferește de stilul academic în cărțile ei, A.L. are oroare de kitschurile de televiziune, cele ce falsifică dezbaterile și le duc în deriziune, în numele principiului că publicul trebuie să știe. În Travesti, identitățile fluide cercetate de Aurora Liiceanu nu fac parte din categoria celor ce ajung la operații de schimbare a sexului. O asemenea identitate poate avea și o adolescentă care după ce-i moare mama încearcă să-i țină locul în viața de familie, pentru a-i păstra vie memoria.
Cazul e demn de un roman și amintește pînă la un punct de Rebecca,romanul lui Daphne du Maurier, a cărui imensă celebritate s-a datorat ecranizării semnate de Hitchcock. O tipă se mărită cu un văduv care vrea să-și refacă viața. Însă în vreme ce, în romanul englezoaicei, de amintirea răposatei se ocupă slujnica îndrăgostită în secret de ea și care nu suportă apariția noii venite în rolul soției, Intrusa, în cartea Aurorei Liiceanu acest rol enigmatic e jucat de Natalia, fata care-i gătește tatălui micul dejun și îi cumpără acestuia cravate, în locul mamei. Nici o sugestie că fata ar fi bîntuită de porniri incestuoase; copilul vrea numai ca mama să fie prezentă în continuare în casă.
Pînă să ajungă însă la cazul Nataliei, Aurora Liiceanu construiește o narațiune complicată în care, din aproape în aproape, afli mai întîi povestea văduvei englezoaice care se ducea zilnic într-o stație de metrou din Londra ca să audă glasul soțului ei, care le spunea încă din anii ’50 pasagerilor: „Mind the gap!“. Cînd vocea soțului e înlocuită de una electronică, la fel ca în toate stațiile, Margaret McCollum le cere celor de la metrou să-i dea banda pe care era imprimată vocea lui Oswald. Confrații londonezi ai celor de la Metrorex nu numai că i-au făcut pe plac, răscolind prin arhiva sonoră a stației, dar au și repus în funcție vocea soțului, care zicea „Mind the gap!“. O legendă urbană adevărată, nici mai mult, nici mai puțin.
Mult mai complicată e povestea celor două irlandeze din secolul al XIX-lea care au fugit de acasă ca să locuiască împreună într-o casă pastorală dintr-un sat din Anglia, Llangollen, departe de bîrfele vecinilor și de sîcîielile rudelor care le bănuiau de lesbianism. Devenite celebre pentru excentricitățile lor locative, din casă și din grădină, cele două sînt vizitate de celebritățile vremii, dar și de persoane oarecare în căutare de inspirație tradiționalistă. Așa facem cunoștință cu băiețoasa Anne și cu iubita ei Mariana, care ajung să se căsătorească, în pofida interdicțiilor vremii. Anne ține un jurnal în parte cifrat în care povestește amănunțit relația ei cu Mariana, înclusiv ce fac ele două în pat. Iar de aici ne întoarcem la povestea Intrusei în casa Nataliei și a tatălui ei.
Aurora Liiceanu cedează periodic Intrusei rolul naratorului, încît Travesti avansează pe două voci. A.L. o povestește pe Intrusă, iar personajul ei își spune și propria sa poveste, și poveștile celorlalți într-o seducătoare substituire, ca în romanele „în ramă“, ca și cum poveștile din Travesti s-ar contamina de identitatea fluidă a personajelor, în acest fermecător eseu care se citește ca un roman de moravuri, lipsit de prejudecăți.
Aurora Liiceanu, Travesti: identități fluide, Editura Polirom, 2022.
1.385 de vizualizări
Pentru necunoscători: realul Llangollen nu se situează în Anglia, ci în Țara Galilor.
Ce pacat ca am divortat!