Cînd auzi despre cineva că e președinte a ceva, te cauți după o pălărie imaginară să ți-o iei omagial de pe cap. Președinții de la Junimea funcționau doar cît timp erau studenți. Trebușoara asta mergea mai departe fără mari schimbări, indiferent cine prelua președinția cenaclului, fiindcă profesorul Crohmălniceanu era îndrumătorul lui. După ce li se termina mandatul, președinții căutau un fraier să le ia locul, așa cum și ei fuseseră fraieriți de altcineva înainte. Croh nu se amesteca în transmiterea mandatului, noul președinte era unul dintre studenții care veneau des la cenaclu.
Ce treabă avea președintele? Să caute pe cineva care să citească în săptămîna următoare, dacă nu se înființa nici un candidat. Dacă apăreau trei candidați, să-l convingă pe unul dintre ei să renunțe, ca să nu se transforme discuțiile în schimb de telegrame. Dacă vreunul dintre cei doi autori era debutant, tot el trebuia să se convingă prin lectură prealabilă că nu era vorba despre vreun idiot, grafoman sau de cineva care nu trecuse de nivelul compunerilor din clasele primare.
Președintele trebuia să mai găsească o persoană care scria frumos – eventual, se pricepea și la grafică – și care să confecționeze pe hîrtie groasă, „de ciocan“, afișul din holul facultății. Cum o asemenea persoană era de negăsit, făcea afișul el însuși, încercînd să-i dea un aer cît mai interesant. Pe aceste afișe muncite, unii răuvoitori scriau cu pixul mesaje critice la adresa autorilor. Împotriva mesajelor cu iz de insultă sau de-a dreptul insultătoare existau două soluții, schimbarea afișului sau acoperirea mesajelor cu un lichid alb care se găsea în librării sub numele de „substanță corectoare“ și semăna cu sticluțele de ojă care au și pensulă înăuntru. Dacă te uitai mai atent la afiș, cuvintele de ocară se vedeau sub stratul alb de smac.
În timpul ședinței, președintele asigura atmosfera, îi introducea la început pe autori, dădea cordial cuvîntul vorbitorilor și le solicita celor care se exprimau prea buruienos să-și mai plivească vorbele. În cazul în care uita de această ultimă îndatoriere, Crohmălniceanu se uita la el cu o insistentă mirare. Uneori, mai și tușea cu subînțeles.
După ședință, în zilele cînd mergeam la bere, președintele alegea terasa, dacă era în bani, caz în care făcea cinste cu un rînd, rareori cu două. Dacă autorul debutant ni se părea foarte bun, îl luam cu noi la terasă. Președintele îi explica, pe scurt, că era invitatul nostru și, la mirarea noului venit că profesorul nu mergea și el la bere cu noi, nu știa ce să răspundă. Mai tîrziu, Crohmălniceanu, care nu se dădea în vînt după băutură, mi-a spus că nu-i plăceau colocviile de cîrciumă. Cînd trebuia să predea funcția, președintele absolvent de facultate care urma să intre în cîmpul muncii ca profesor se întreba cum dracu’ de s-a terminat facultatea așa de repede. Cam toți foștii președinți apăreau toamna la cenaclu, ca membri obișnuiți, și ne povesteau primele lor impresii de tineri dascăli, asta dacă nu se înscriau să ne citească ce scriseseră în timpul verii, printre picături. Ai fi zis că-și luaseră o zi de învoire dintr-o convalescență de foști studenți, care la unii avea să dureze toată viața.
1.168 de vizualizări
