Domnilor, am învins: a venit toamna cea bună şi uscată, ciobanii au coborât, munţii au rămas singuri. Pe ei, pe piatra lor!
Pentru că, cinstiţi să fim, acum au coborât şi ultimii ciobani, ăia mai căpoşi, mai cu fruntea-ngustă: cei normali începuseră să plece în jos spre sate încă de pe la Sfânta Mărie mare, că iarba se uscase şi oile behăiau degeaba; le ţineau ziua-n- treagă la păşunat şi seara mulgeau la ele ca sclavii, dar se-alegeau cu câteva grame de lapte pe cap de oaie – nu merita efortul. Mai bine la bodeguţa din sat, e mai uşor să duci ţoiul la gură decât să te lupţi cu toate jigăniile muntelui.
Baciul pe care l-am întâlnit noi (în Godeanu – frumos masiv, dar despre el, săptămâna viitoare!) avea chef de vorbă. A descălecat şi ne-a mărturisit personal: „Iesta o fo’ an bun, ’pile. O dat Dugnezău ploaie la vreme, drăguţu’, s-o făcut iarbă faină. Şi purceii s-or făcut bine anu’ iesta, c-am făcut belşug de zăr, or avut ce să mânce. Atâta numa’ cu ursu’, bată-l Dugnezău să-l bată, c-o tot vin’t noaptea la stână pe capul nost’u, că ceia de la protecţia silvică încă ziceau, maram: «Apoi, ce stână sunteţ’ voi, de nu puteţi ţinea batăr un urs?!», no’ auz’ la ei vorbă proastă!“.
