Trei camarazi

Şi ar fi cinci dacă un automobil poate fi considerat un camarad. În acest caz ar trebui. Sub caroseria demodată a lui Karl se ascude un imbatabil motor de curse şi sufletul unui prieten devotat. Şi dacă n-ar fi fost debusolantul Karl, Robert n-ar fi conoscut-o pe Pat. 

Toţi şoferii de pe şosea se simt îndemnaţi să-l depăşească pe bătrînul caraghios pe patru roţi, neştiind cu cine se pun. Cînd Karl îi lasă umilitor în urmă, unii iau asta ca pe o insultă personală. Bulversatul proprietar al unui Buick puternic îl ajunge din urmă pe Karl de-abia la cîrciuma unde cei trei camarazi s-au oprit să mănînce şi mai ales să bea. Din Buick se dă jos şi o tînără de care Robert se îndrăgosteşte la prima vedere. Şi reciproca e valabilă. 

Otto, Gottfried şi Robert au fost împreună pe front în Primul Război Mondial. Otto a ajuns pilot de avion, iar după război a condus un timp maşini de curse. Gottfried s-a dus cîţiva ani în America de Sud de unde s-a întors cu cu nenumărate poze cu creole frumoase, cu un craniu şi diverse fleacuri. Robert, fost student la litere, a cîştigat ceva bani cîntînd la pian prin cîrciumi. Acum au un atelier de reparat maşini şi din cînd în cînd Otto mai cîştigă la volanul lui Karl cîte un pariu sau o cursă automobilistică. Banii vin greu şi se duc repede. 

E criză. Criza din anii 30, în Germania. Pe vremea ciocnirilor dintre trupele de asalt paramilitare ale lui Rohm şi socialişti. Cei trei trăiesc cam de pe o zi pe alta. Florile pe care Robert i le duce lui Pat sînt rupte din grădina municipală sau din curtea catedralei catolice.

 Pentru băutură însă se găseşte totdeauna cîte ceva. Căci cu ce poţi combate momentele nasoale? Cu ce poţi sărbători clipele de fericire? Cum poţi să te bucuri de o afacere încheiată cu bine şi să scapi de nemulţumirea că lucrurile merg prost?  Preferinţele celor trei cuprind o lungă listă de alcooluri – coniac, dacă se poate Napoleon, whisky, vodcă, rachiuri de tot soiul, treacă de la ei şi absintul, dar primul pe listă şi totodată piatra lor de încercare e romul, pe care îl bea vitejeşte şi fragila Pat, alături de toţi trei sau numai cu Robert. 

Camarazii nu se bagă în politică, însă nu-i văd cu ochi buni pe cei din trupele de asalt. Şi cînd Gottfried e împuşcat mortal de unul dintre oamenii lui Rohm, un tînăr cu cisme milităreşti şi privire tîmpă, ceilalţi doi îl caută să-l omoare, fiindcă n-au încredere în justiţie. 

Cei care aţi citit cartea ştiţi cum se termină frumoasa poveste de dragoste dintre Robert şi Pat, aşa că n-are rost să vă mai întristez o dată. Cei care n-aţi citit-o luaţi discreţia mea ca pe o invitaţie la lectură. Fiindcă, aşa cum spune un personaj al lui Remarque – dacă un lucru se termină cu bine, asta înseamnă că a început prost. 

Deci, viceversa, insuportabila nefericire din final, care aduce cu cea din Adio, arme, vine după o intensă perioadă de fericire şi de optimism asezonat cu umor. 

Cu nenumărate propoziţii memorabile, una dintre specialităţile autorului, şi cu o încredere de nezdruncinat în viaţă şi în marile valori morale ale omului, Remarque îţi dă de înţeles în Trei camarazi că, mai ales la vremuri de criză, iubirea, prietenia, compasiunea şi demnitatea te ajută să nu te laşi doborît nici de lipsuri, nici de ajecţiile politicienilor care îşi fanatizează susţinătorii. Căci, metaforic vorbind, nu numai Patrice e bolnavă fără leac în acest roman, ci şi Germania liberă, veselă şi puţin naivă pe care o iubeşte tot mai disperat Remarque văzînd-o cum cade în mîinile celor care aveau să-i omoare libertatea şi veselia şi aveau s-o ducă la distrugere.