Ideea miciurinistă a plăvanului cu mintea creață de a altoi Muzeul Țăranului Român pe „Grigore Antipa“ nu-i lipsită de un anume chichirez, căci una e să te întîmpine la intrare un banal schelet în pielea goală și alta – un dinozaur dacic, înfășat în catrințe, ștergare, vîlnice și fote, cu un ceaun de mămăligă atîrnat de gît.
La ungerea țîrcovnicului Gigi ca staroste al Culturii, Traian Băsescu n-a pregetat să joace rolul vulpii mieroase, care-l imploră pe corb să cînte ca să-i cadă cașcavalul din cioc. „Te rog eu, Gigi, nu comasa!“, l-a gîdilat la mișto președintele pe tinichigiul mistic, în speranța că ventrilocul Ponta o să sară ca prostul din baie. Și Ponta a croncănit: „Comasează!“.
Tema comasărilor nu-i atît de nouă, fiindcă prin anii ’80 nea Nicu a bunghit că și morții pot fi organizați, nu doar viii, astfel că, după ce a pălmuit cîteva biserici, le-a ordonat răposaților să-și ia sicriele în cîrcă, să se alinieze și să bată pas de defilare spre alte cimitire.
Nici orășelul meu de baștină, Slobozia, n-a fost scutit de apocalipsa cizmarului din Scornicești. Într-o sfîntă zi de duminică, locatarii vechiului cimitir fost-au treziți înainte de vreme și obligați să se mute în douăzeci și patru de ore dincolo de rîul Ialomița, pe dealul Bora.
Bunicul, însoțit de popa Litră, a dezgropat moaștele bunicii mele plecate de tînără într-o lume mai acătării, le-a spălat cu vin și ulei, le-a așezat într-un sac și-apoi într-o roabă, căci alt mijloc de locomoție nu prea avea. Și cum vinul pentru slujba dezgropăciunii le prisosise, moșul și cu popa s-au îndîrjit să-l bea pe marginea gropii. Îmi amintesc de groaza din acea zi, cînd, în drum spre noul cimitir, bunicul, bine trotilat, s-a abătut pe-acasă pe la noi, bocind și strigînd din toți rărunchii către maică-mea: „Aurelio, uite-o pe mă-ta, Aurelio!“ și zornăind sacul cu oase ca pe un clopot.
Fie-mi iertată rememorarea, dar nu mi-am putut imagina că pe aceste meleaguri se vor mai naște tulburători de sfinte lăcașuri, cum poate fi socotit și Muzeul Țăranului Român.
