Autorul acestui roman a plecat din România în anii ’80. S-a dus la Budapesta. Nu era, pe atunci, mare problemă să primească pentru asta pașaport de la autoritățile române. Era un ungur mai puțin în țară, așa că Securitatea se putea chiar felicita că îl lăsase să plece.
În acei ani, gulaș-comunismul lui Kádár începuse să pară caviar în comparație cu comunismul lui Ceaușescu. În Ungaria, dacă nu erai împotriva regimului, se chema că ești de acord cu el. Nu trebuia să-l aplauzi pe secretarul general, ca în România, și, în general, Securitatea ungurească era mult mai discretă și mai puțin dornică să facă victime decît cea din țara de unde pleca Attila Bartis. Discuțiile erau mult mai libere, chiar și în public, iar cine spunea că nu era de acord cu politica lui Kádár nu era luat la întrebări de Securitatea maghiară.
Pe atunci însă, puteai vedea la Budapesta soldați și ofițeri ruși ieșiți în permisie din cazărmile lor, ceea ce la București nu mai era cazul. La noi, rușii plecaseră acasă, încă de pe vremea lui Nikita Hrușciov. În 1987, cînd am fost la Budapesta și îi vedeam pe rușii în uniforme plimbîndu-se prin oraș, i-am întrebat pe cîțiva localnici dacă nu se simțeau ocupați de URSS. Răspunsul m-a uimit: rușii făceau parte din peisaj, nu-i mai observau. Tot atunci, vreo doi scriitori maghiari de stînga mi-au scos ochii că armata română nimicise, după primul război mondial, republica comunistă a lui Belá Kun. Iar alți scriitori – ăștia de dreapta, pe atunci discretă –mi-au reproșat că România îl predase Ungariei pe Imre Nagy, după revoluția din 1956. Marea lor nemulțumire, a tuturor, era că le luaserăm de două ori Ardealul care, istoric, era al lor. O dată ne ajutaseră învingătorii din primul război, iar după aceea, Stalin!
Chestiile astea cu Ardealul apar și în romanul lui Bartis, al cărui protagonist și narator e un fotograf artistic celebru care s-a apucat să-și scrie viața și întîmplările fiindcă i s-a spus că are cancer. Apropo, mă tem că unii dintre cei care-și dau cu părerea despre Sfîrșitul lui Bartis mai degrabă i-au frunzărit romanul decît l-au citit de la cap la coadă.
Veți descoperi aici o lume care seamănă teribil de mult cu România noastră. Cel puțin pînă la un punct. Anii ’50, în orice caz, par bucățică ruptă din România acelei perioade. Oameni care dispar, oameni care devin colaboratorii regimului, ca turnători, iar în rest cei care vor să trăiască o viață normală, în vremuri anormale, și ale căror existențe sînt ruinate sau schilodite de regim.
Romanul lui Attila Bartis, scris fiind la persoana întîi de un personaj, îl scoate, ca să zic așa, pe autor din discuție. Asta măcar pentru cei care ar vrea să-l acuze pe Bartis de iredentism practicat în literatură. De fapt, marea temă a romanului, în afară de tema artistului fotograf, e turnătoria din comunism. Cea căreia îi cad victime și oameni care au făcut pușcărie politică și care se apucă să toarne ca să supraviețuiască, ei sau apropiații lor.
Vă amintiți că în România apăreau periodic, după revoluție, liste sau nume de „turnători” care fuseseră deținuți politici? Asta a fost una dintre cele mai oribile manevre de intoxicare a opiniei publice, prin care oameni care au făcut pușcărie politică a fost acuzați de colaborare ticăloasă cu regimul comunist. Mi-ar fi plăcut ca Bartis să-și facă personajul să priceapă care e deosebirea dintre turnătorie și „discuțiile” la care erau invitați, periodic, la Securitate foștii deținuți politici, dintre care cei mai mulți, în România, și îmi place să cred că și în Ungaria, nu s-au ocupat cu delațiuni, ci doar au fost acuzați de așa ceva, ca și cei din România.
Attila Bartis, Sfîrșitul, traducere de Marius Tabacu, Editura Polirom, 2018.
