Albert Camus a fost, cred, sincer mirat că a primit Premiul Nobel la doar 44 de ani. N-am idee cît de mirat o fi fost Rudyard Kipling, care a luat acest premiu la 42 de ani, înaintea lui. Numai că, în timp ce Kipling a fost și a rămas o fabrică de literatură, Camus a publicat puțin pînă să-i acorde Academia Suedeză diploma, medalia și cecul aferent premiului. E drept că marile lui romane Străinul și Ciuma apăruseră. Apăruse și eseul lui Mitul lui Sisif. Și, oricum, nimeni nu s-a întrebat atunci cine era acest Camus, cum avea să se întîmple mai tîrziu cu autori despre care nu se știa mare lucru nici în țările lor de baștină. Totuși, premiatul spune în discursul de mulțumire că „a intrat într-o oarecare panică” aflînd că juriul se oprise asupra lui, un scriitor „încă tînăr” și cu o operă „încă în șantier”. În cei trei ani cît a mai trăit, Camus a lucrat la un roman, Primul om, al cărui manuscris a fost găsit pe bancheta din spate a automobilului în care scriitorul și-a întîlnit moartea, în drum spre Paris.
(Camus, care purta un costum de închiriat, s-a supus politicos și zîmbitor ritualului de la acordarea premiului. Ba chiar, ca să nu răsufle în presă discursul său înainte de a-l rosti, a dat în ultima clipă o copie traducătorului în suedeză și agențiilor de presă.)
În discursul pe care l-a ținut în Palatul Primăriei din Stockholm, Camus vorbește încă de la început despre această uimire panicată, care în cazul său nu era doar o figură de stil a modestiei jucate, pe care cei mai mulți laureați ai premiului se simt datori s-o pună la bătaie. Cine-i citește cu atenție discursul constată că aici Camus nu vrea să epateze prin noutate, ci își reia ideile din cărțile publicate sau din articolele sale. Spre deosebire de amicul Sartre, care făcea declarații de iubire Uniunii Sovietice și lagărului comunist, laureatul nu se face că uită de soarta autorilor reduși la tăcere, chiar dacă și el avea convingeri de stînga. Mai mult, pentru a limpezi lucrurile, Camus spune că scriitorul nu se poate pune în slujba celor care fac istorie, ci în slujba celor care o îndură. Aici, autorul Ciumei trimite la scriitorii care și-au pus prestigiul și condeiul în slujba celor două totalitarisme ale secolului 20, fascismul și comunismul, dar și la cei care au refuzat s-o facă, unii explicit, alții mai cu discreție.
Spre deosebire de pictorul dintr-o povestire de-ale sale care lasă pe o pînză doar un cuvînt, și acela grafiat nesigur, încît nu se înțelege dacă e „solidar” sau „solitar”, Camus spune că, pentru el, arta nu e o desfătare solitară. Mai mult, într-o conferință ținută tot în Suedia, la Uppsala, romancierul își dezvoltă ideea zicînd că, după el, pentru scriitor nu se pune problema angajării voluntare, ci a unui serviciu militar obligatoriu. „Orice artist este îmbarcat astăzi pe galera epocii sale”, continuă Camus, adăugînd că artistul trebuie să tragă la vîsle la fel ca și ceilalți. Ciudățenia e că în lagărul comunist, dar și în Occident, scriitorii care cîntau în struna totalitarismului făceau afirmații asemănătoare, doar că, sub coaja acestor cuvinte, la cei din urmă nu se aflau decît arivism și poate frică. Așa că mulți dintre cei care s-au simțit atinși de spusele lui Camus l-au pîndit la cotitură și, la întoarcerea în Franța, s-au repezit la el pentru o afirmație făcută tot în Suedia ca răspuns la o întrebare: „Între dreptate și mama, eu o prefer pe mama!”. De fapt, Camus n-a rostit niciodată așa ceva. Născut și crescut în Algeria, scriitorul spusese că la ora aceea se aruncau bombe în tramvaiele din Alger și într-unul dintre acele tramvaie s-ar fi putut afla și mama sa. „Dacă asta înseamnă dreptate, atunci eu o prefer pe mama mea.” Azi, la Paris, urmașii acuzatorilor lui Camus le găsesc justificări teroriștilor, iar în Rusia scriitorii care-i fac plecăciuni lui Putin strîmbă din nas cînd li se amintește de discursul său de la Stockholm.
Albert Camus, Discursurile din Suedia, traducere de Marina Vazaca, Editura Polirom, 2021.
1.198 de vizualizări
