În tinerețea pandemiei, cînd oamenii de la putere spuneau despre ea că e ceva ca o gripă, ne sfătuiau să nu ne îngrijorăm și o țineau pe-a lor cu alegerile anticipate, mă duc la o întîlnire cu cititorii într-o librărie simpatică. Sală de lectură populată, nu de florile mărului, aparate care prepară cafea și ceai, și un loc spațios și primitor pentru discuții. Atmosferă îmbietoare. Nu tu măști, nu tu distanță fizică de 1,5 m.
Singura aluzie la pandemie erau butelcile cu dezinfectant de la intrare, cu rugămintea scrisă a gazdelor să ne folosim de ele. Participanții, elevi de liceu și șase doamne – două, profesoare, una, gazda în persoană, și încă trei, admiratoare ale celorlalți trei vorbitori. Facem cunoștință, ne adresăm, citim, ascultăm și iar vorbim, cum se întîmplă. În final, autografe. Tipicul știut. Pe atunci, pandemia nu devenise subiectul numărul unu. Nu era nici măcar subiectul numărul doi. Pe scurt, n-a adus nimeni vorba despre dînsa.
Veniserăm cu tramvaiul, Daniela și eu. Un 41 aglomeratși aprig mirositor. O improvizație pe tema nădușelii. Am mai mers apoi pe jos cale de o stație de autobuz, pe bulevard. Lume multă, care de pe unde. Plecaserăm de-acasă pe lumină. Cînd am ajuns la librărie, se înnopta abrupt, ca la teatru după ultimul gong.
Stăm noi acolo cam două ore, apropiați fizic unii de alții. Elevii, și mai apropiați, într-o colegială înghesuială, amestec de amiciții și de amoruri oficializate. După ce-am plecat, ne oprim într-un magazin cu destui clienți, plus doamnele vînzătoare de la raioane și doi bătrîni bodigarzi. Nu ne grăbeam. Ne fîțîim printre rafturi și printre ceilalți clienți. Nu mai țin minte ce am cumpărat, doar că sacoșa cu care am ieșit era cam grea. Tramvaiul, tot plin, dar în ăsta mirosurile erau ca o adiere și robotul cu glas de femeie anunța ce stație urmează. Nu trebuia să ne uităm afară. Acasă n-am deschis televizorul. Radioul mergea pe Muzical. Ne-am spălat pe mîini, cînd să ne așezăm la masă.
Și mai trec două zile. Eu, pe-afară, după țigări și mici cumpărături de la prăvăliile din mahala. Daniela cu pacienții ei, mai mulți ca niciodată, copii veniți să-i evalueze pentru competiții sportive. Aparținătorii, cu ei. Strîngeri de mînă prin cabinet, „Sărut mîna, doamnă doctor“. Vorbe însoțite de țocăiala știută.
Spre seară, un zvon. Noaptea, la televizor, pe toate canalele de știri, Vela, Arafat și-un polițist cu grad mare, într-un recitativ care transforma zvonul în știrea zilei. De la 12 noaptea începea starea de urgență, cu tot tacîmul, măști, „distanțare socială“, HoReCa și mall-urile, închise, stați în casă! Amenzi anunțate. Daniela și cu mine ne mai uitam unul la altul: făcuserăm cam tot ce era interzis, mai puțin mersul la mall și la vreuna dintre aripile horecăi. Ca să n-o mai lungim, am hotărît amîndoi că ce-a fost pînă atunci nu se pune la riscuri, sperînd că și COVID-ul a fost salon și a ținut cont că nu eram pregătiți pentru el.
1.081 de vizualizări







Frumos. :))