Sînt curios ce zic și scriu foștii ambasadori în România despre noi, mai ales cînd nu sînt diplomați de meserie. Fiindcă asta ne mai scoate din prejudecățile noastre mici despre ceea ce sîntem și ne place să ne credem. Polonezul Bogumil Luft, jurnalist care cunoștea România cu mult înainte de a fi trimis în misie la București, pe vremea lui Lech Walesa, a mai fost ambasador al Poloniei și în Moldova de peste Prut. Omul vorbește bine românește – l-a învățat soția sa Ana Maria – și ne știe și oficial, și, mai ales, în particular, ceea ce-l face ca în cartea pe care a scris-o despre români, pentru polonezi, să mai sară gardul corectitudii politice, pentru a-și lămuri, bunăoară, concetățenii care cred că românii se trag din romi. Nu l-am întîlnit pe Bogumil Luft în România, pe cînd era ambasador. Ne-am văzut în schimb la Varșovia, cînd am făcut schimb de cărți, ca de la jurnalist la jurnalist, fără nici un fel de adresări protocolare. Fără cartea lui, l-aș fi adăugat pe Bogumil Luft pe lista ambasadorilor care mi-au plăcut. Am o listă scurtă. Prefer să-l adaug pe aceea a jurnaliștilor străini, și aceea scurtă, care scriu despre noi în cunoștință de cauză, nu întorși cu cheia.
În 1996, cînd Emil Constantinescu i-a luat față lui Ion Iliescu și a devenit președintele României, în mulțimea fericită adunată la Universitate s-au aflat și cîțiva ambasadori: cel din Belgia, cel din Olanda și polonezul B.L., care a observat cu această ocazie că omologul său maghiar a avut alte treburi, deși în particular s-a bucurat și el de rezultatul alegerilor. Dar, remarcă ambasadorul Poloniei, ministrul Ungariei la București nu se putea amesteca în mulțimea exuberantă de la București. Asta n-ar fi dat bine la Budapesta. Cartea abundă, de altfel, de tot soiul de observații de la care un profesionist al diplomației s-ar fi abținut.
Să ne înțelegem însă, fostul ambasador al Poloniei la București, chiar dacă are simpatiile și antipatiile lui politice direct mărturisite, își păstrează în suficientă măsură calmul jurnalistic încît, patru ani mai tîrziu, cînd Ion Iliescu redevine președintele României, să remarce că – mai puțin știutul său zîmbet pînă la urechi – Iliescu și-a făcut un lifting politic occidental, care-l făcea aproape de nerecunoscut. De-abia cînd, la sfîrșit de mandat, Iliescu îl grațiază timp de trei zile pe Miron Cozma și îl decorează pe C.V. Tudor, jurnalistul polonez îl recunoaște, neiertător, pe cel pe care-l știa dinainte.
Cînd ajunge la Traian Băsescu, jurnalistul îl tratează ca pe un personaj pitoresc și pus mai mult pe scandal decît pe reforme, dar care a tras maximul de profit de pe urma scandalurilor pe care le-a stîrnit. Luft îl privește cu mai multă simpatie decît pe Ion Iliescu, dar, pentru fostul ambasador, președintele care i-a ajutat cel mai mult pe români în goana lor după happy-end a fost Emil Constantinescu.
Fără să-l ridice în slăvi pe Constantinescu, Bogumil Luft constată că primirea României în NATO și mai tîrziu în UE ni se trag de la politica externă a geologului, pe care presa din România nu-l scotea din „Țapul” și din „neputinciosul” în ultimii săi doi ani de președinție.
Poate că romînii de dincoace de Prut se vor recunoaște în cartea ambasadorului, iar unii dintre ei ar putea-o citi ca pe o carte de popularizare printre polonezi, dar bag mîna în foc că ceea ce scrie Luft despre Basarabia și despre Republica Moldova e un fel de breaking news și pentru unioniști, și pentru cei care nu vor să audă de „moldoveni”. Căci deși intelighenția de la Chișinău vorbește acum o limbă română cu accent de București, mulți dintre reprezentanții ei, foști bursieri în România, se declară mai moldoveni ca niciodată, spre bucuria răposatului Iosif Visarionovici Stalin care, de unde o fi, i-a pasat lui Putin problema Basarabiei.
Bogumil Luft, Românii în goana după happy-end, traducere de Ana Maria Luft, Editura Polirom, 2015.
