În România ajung atât de puţini turişti străini, încât merită să-l întrebi pe fiecare în parte ce i-a plăcut şi ce i s-a părut nasol. Partea bună e că termini repede cu discuţiile, deoarece poţi să vorbeşti într-o singură zi cu ambii străini care ne-au vizitat ţara în decurs de un an. Partea proastă e că suntem atât de interesaţi de cum ne văd alte popoare că discuţia riscă să degenereze în clarificări interminabile despre cum noi suntem de fapt latini, iar rom nu e totuna cu român.
David Duncan e un american care a călătorit prin România în vara lui 2010, după care s-a stabilit la Odessa, deoarece căuta, din considerente birocratice, un oraş din afara Uniunii Europene. Când a ajuns în România, cunoştea deja ascendenţa noastră latină şi, pasionat fiind de istorie, ştia lucruri despre regimul Antonescu şi dictatura comunistă doar într-o foarte mică măsură greşite. Prin urmare, l-au uimit unele amănunte mult mai banale. „La o casă de schimb din Gara de Nord, casiera mi-a dat doi lei pe un dolar în cel mai firesc mod cu putinţă, deşi afară era postat un curs de trei lei. Bineînţeles, n-a folosit la nimic că am făcut reclamaţie. Aparent, aici e absolut normal şi tolerabil să jefuieşti turişti naivi. Poliţiştii păreau atât de plictisiţi de toată povestea încât am renunţat la plângere, ca să nu-i mai deranjez.“
Maidanezii din Bucureşti i s-au părut mai prietenoşi decât prin alte părţi, dar a reuşit să enerveze pe toată lumea doar observând că există câini sălbatici pe străzile Bucureştiului. „Acum, sincer, dacă nu eşti obişnuit cu o sută de mii de câini vagabonzi, faptul că-i vezi peste tot e destul de şocant. Am înţeles că România nu mai eutanasiază maidanezi din cauză că la un moment dat s-a plâns Brigitte Bardot. Generalizând puţin, niciodată n-o să înţeleg de ce i-ar păsa cuiva vreodată de ceea ce crede o franţuzoaică pe marginea unui subiect.“
Ţinând cont că are simpatii de stânga şi se îmbracă la fel ca un comunist rus din anii 1920, cu palton lung şi bască de proletar, faptul că s-a stabilit la Odessa, oraşul unor scene iconice din Crucişătorul Potemkin, pare pasul firesc. Ca să se întreţină, predă engleză, are grijă de un hostel, oferă consultanţă în afaceri (sintagma asta, paradoxal, sună mai pretenţios în română decât în engleză) sau lucrează ca supraveghetor în câte o tabără de vară. „Am încercat să evit să rămân în UE şi din cauză că Uniunea tinde să transforme toate oraşele în care ajunge în locuri plictisitoare şi scumpe. Aici nu câştig prea mult, dar trăiesc incredibil de bine, în condiţiile în care muncesc între zero şi zece ore pe săptămână. Toţi americanii mă urăsc pentru asta.“
În comparaţie cu ucrainenii, românii i se par mult mai nesiguri de locul lor în Europa şi mai vulnerabili emoţional. „Românii sunt foarte nerăbdători să lase impresia că fac parte din Occident. Dintre cei 10-15 români cu care am stat mai mult de vorbă, eşti singurul care nu a menţionat că Bucureştiul era supranumit în perioada interbelică Micul Paris, într-o încercare de a se lăuda cu pedigree-ul cultural al oraşului.“
Atunci când nu bea coniac sau se târguieşte cu „babuşki“ prin pieţele din Odessa, Duncan lucrează la o carte de călătorie despre Europa de Est. Deşi, cine ştie, poate că se ocupă de toate în acelaşi timp. Oricum, ar fi un mare câştig pentru turismul nostru dacă impresiile de călătorie ar fi publicate în Statele Unite, deoarece americanul mediu e atât de incult încât nici măcar nu ştie că Europa de Est e în Europa.
