Nu știu cum îl chema de fapt. Mi s-a recomandat Dino Rocus, autor de proză SF și poet. Era scund, energic și amabil. Înainte de 1989 îmi dă un telefon, să mă invite la o ședință a cenaclului pe care-l conducea. Un cenaclu de scriitori pensionari, „de o mare tinerețe spirituală”, care doreau să cunoască scriitori optzeciști. Mai întîi l-am întrebat pe Dino Rocus, de care nu mai auzisem, dacă cenaclul său funcționa în București sau altundeva prin țară. „În București, stimate domn!”, îmi spune.
Pe atunci, Roger Câmpeanu, secretarul general al României literare, îmi încredințase spre redactare pagina a doua a revistei, cea în care erau Calendarul – cu zile de naștere și decese ale scriitorilor – și știrile din viața literară a vremii. Nu era o pagină grea, doar că trebuia să am grijă să mai tai din epitetele exagerate pînă la ridicol de care erau pline știrile pe care le primeam. Autori de care n-auzise nimeni erau proclamați „mari scriitori”, „celebrități”, „unanim recunoscuți de critica literară” și altele.
Cel ce furniza revistei marea majoritate a acestor știri era Al. Raicu, un scriitor bătrînel, vioi și cam pisălog. Acest neobosit reporter al cenaclurilor de cartier și al șezătorilor literare obscure urmărea apariția știrilor din pagina a doua a revistei și venea apoi să se plîngă că nu-i publicase revista „dările de seamă” despre evenimente importante ale vieții noastre culturale. Printre acele evenimente erau și ședințele săptămînale sau lunare ale unor cenacluri de cartier din București, despre care nu mai publicam știri. Unul dintre cenaclurile oropsite de mine era și cel condus de Dino Rocus, care era prieten cu Al. Raicu. N-am făcut legătura între invitația autorului sefist și faptul că nu mai publicam știri despre cenaclul lui.
Mă duc așadar la ședință, împreună cu alți doi optzeciști. Citesc acolo mai întîi doi „poeți excepționali” ai cenaclului, apoi invitații din noua generație. La sfîrșit, discuții. Se laudă cenacliștii între ei și ne iau pe noi la refec, unul cîte unul. „Asta e proza optzecistă?!!!”, „Se întorc în mormînt marii noștri prozatori clasici!” Ba chiar unul dintre cenacliști, proaspăt colonel în rezervă, ne-a spus că n-ar trebui să fim publicați, fiindcă aveam o atitudine subversivă față de împlinirile țării. Le răspundem și noi, dar se vedea că vorbeam limbi diferite. Bietul Dino Rocus! Mi-a spus după aceea că mulți dintre membrii cenaclului său încă nu aflaseră ce se întîmplase cu realismul socialist în literatură, dar că erau bine informați despre cele mai recente „exigențe” ale Partidului față de scriitori. Așa că n-ar fi vrut să apară în România literară o știre care să pună la îndoială fidelitatea lor față de indicațiile venite de sus. N-a apărut.
919 vizualizări
