Un drept la replică din partea lui Pleșu

Prin ᾽92, dar și mai tîrziu, se purtau polemicile sub forma atacurilor la persoană. Cel care, încă din ’90, dăduse tonul loviturilor cu grenade de rahat, C.V. Tudor, avea un tiraj amețitor cu foaia lui despre care intelectualii, dacă-i întrebai, susțineau că n-o citesc, dar îți dădeau citate auzite de la alții din creația scatologică a tribunului. Ziarele care publicau replici la atacurile puturoase ale lui CVT nu-și permiteau, ca el, atacuri din hazna. Băieții de la Cuvîntul, cînd au văzut că le scade tirajul, au adoptat și ei rețeta CVT-ului, dar mai cu perdea. Așa că, atunci cînd s-au gîndit să-l atace și ei pe Andrei Pleșu, care era terfelit săptămînal în România Mare, au adoptat principiul haznalei, dar ca dintr-un closet curățel, nu din latrina împuțită din care-l împroșca C.V. Tudor. Pleșu, care nu-i răspundea vidanjorului de presă, le dă un drept la replică tinerilor de la Cuvîntul. Remarcă mai întîi că niște băieți culți și cu pretenții au ajuns să pescuiască din magma infectă în care se vîrîse pînă în gît vechiul coprofag, care nu mai avea ce pierde după Revoluție, chiar dacă ar fi făcut și scufundări în profunzimile haznalei în care își găsea și inspirația, și muniția. Or, ei n-aveau nici antrenamentul lui CVT de a înota în dejecții ca peștele în apă și nici talentul de mînuitor al tiriplicului al fostului poet de curte. Băieții de la Cuvîntul, care voiau să-l întărîte pe Pleșu, se așteptau ca eseistul să-i compare cu scabrosul pamfletar de succes. Dar să le spună Pleșu că n-aveau talentul lui CVT – nu se așteptau din partea lui la o asemenea lovitură sub centură.