Un englez la curtea culturii  Rusiei

(Ce-ar fi zis răposatul Ion Ianoși despre această istorie culturală a Rusiei scrisă de un englez? Documentat ca puțini alții la noi, mai ales despre secolul al XIX-lea rusesc, cu cei patru mari, Gogol, Dostoievski, Tolstoi și Cehov, bătrînul marxist poate că ar fi strîmbat din nas citind portretul acid pe care Figes i l-a făcut lui Lenin. Și poate că l-ar fi acuzat pe istoricul din Albion că n-a înțeles în profunzime Revoluția din 1917. Îmi place să cred însă că Ianoși ar fi fost impresionat de puterea de cuprindere a cărții și de forța tolstoiană a acestei fresce formidabile pe care am citit-o cu o crescîndă încîntare. I-am făcut această reverență lui Ion Ianoși din recunoștință că în adolescență m-a ajutat să pătrund în lumea literaturii ruse clasice.)

Dansul Natașei  nu e prima carte a lui Orlando Figes despre istoria Rusiei, dar e cea mai ambițioasă și, nici vorbă, cea mai elaborată, scrisă cu talentul narativ al unui mare prozator, care își stăpînește cu virtuozitate subiectul, pînă în cele mai mici detalii. Povestea începe în ziua în care Petru cel Mare, ajuns într-o zonă mlăștinoasă de la granița fluctuantă cu Suedia, hotărăște că acolo va fi ridicat un oraș, Petersburgul, și se încheie pe vremea lui Brejnev, cînd Igor Stravinsky a făcut o vizită în URSS, după mai multe decenii de exil.

Cine a citit Război și pace își mai amintește poate că tînăra contesă Natașa Rostova, auzind un cîntec popular rusesc, începe să danseze, ca și cum acel dans și-ar fi așteptat momentul în sufletul ei de aristocrată educată ca în Occident, în care au prins viață rădăcinile ei de rusoaică. Așa pare să creadă Tolstoi în descrierea acestei scene a unui miracol domestic.

De fapt, cel puțin asta e interpretarea lui Figes: Natașa, ca majoritatea aristocraților ruși ai vremii, era mult mai apropiată de lumea mujicilor decît i-ar fi plăcut să recunoască. Fiindcă cei mai mulți dintre ei aveau doici și apoi dădace care în primii ani se ocupau de educația lor, înainte de a încăpea pe mîna institutorilor francezi și nemți care îi învățau limbi străine și îi educau în cultura Occidentului. Așa că Natașa Rostova fusese de fapt antrenată cu dansurile din popor, în prima ei copilărie, de dădaca ei și de celelalte slugi ale familiei sale, printre care contesa copilărise. Miracolul dansului tinerei contese nu venea așadar din străfundurile sufletului ei rus, ci era o dovadă că Natașa mai ținea minte dansurile pe care le învățase în copilărie.

Textul are o țesătură complicată, cu trimiteri la folclor, dar și cu dezvăluiri despre false tradiții rusești, cum ar fi păpușile matrioșka, care au fost preluate de la japonezi și adaptate, la fel cum și folclorul muzical prelucrat de compozitorii ruși n-avea origini tocmai rusești.

Cine își închipuie că oamenii de cultură ruși au început să fie persecutați pe vremea bolșevicilor are ocazia să descopere că, și în această privință, imperiul slav avea tradiții încă de pe vremea țarilor. Scriitorii neconvenabili erau trimiși în Siberia. Aceeași soartă o aveau și aristocrații bănuiți că ar fi complotat împotriva țarilor, fiindcă voiau să reformeze Rusia. La o adică, țarii lăsau deoparte pospaiul occidental de cultură și se întorceau la măsurile ucigătoare ale lui Ivan cel Groaznic, cu care lui Stalin îi plăcea să fie comparat, și la neîndurarea lui Petru cel Mare, cel care a occidentalizat Rusia, în maniera unui lider asiatic totalitar. Căci asta a fost una dintre marile probleme culturale ale rușilor. Să se îndrepte către Occident sau să rămînă la tradițiile lor, mai apropiate de Estul Europei Ortodoxe și de Estul asiatic al continentului? Or, nici pînă azi rușii nu și-au rezolvat această dilemă.

Orlando Figes, Dansul Natașei. O istorie culturală a Rusiei, traducere de Lucia Popovici, Editura Polirom, 2018.