Îmi plac și acum romanele de aventuri maritime. Nu i-am mai recitit pe Jack London și pe Jules Verne, care îmi plăceau teribil pe la începutul adolescenței. Mă întorc periodic la Moby Dick și la Aventurile lui Gordon Pym, micul roman al lui Poe, dar asta mai degrabă de dragul aventurilor epice ale celor doi autori decît pentru poveștile din cărțile lor. La fel cum reiau, uneori, primele capitole din Comoara din insulă, care mi se par cele mai bune din romanul lui Stevenson.
Cînd am auzit de Marele marinar al franțuzoaicei Catherine Poulain, m-a încercat o curiozitate simplă și cît se poate de neliterară față de ciudățenia unei femei care s-a dus de bunăvoie, în prima ei tinerețe, tocmai în Alaska, unde a muncit cu cîrca pe uscat și a pescuit cot la cot cu bărbații, pe micile și periculos de fragilele nave locale.
Nu știu cît e de adevărată biografia autoarei, care mi se pare chiar mai interesantă decît romanul ei. Nu m-aș mira să mai fi pus de la ea și n-am loc s-o povestesc aici. Dar aș fi fost mai interesat să aflu de ce s-a hotărît ea să plece din Franța în Alaska decît de aventurile ei pe mare și în portul vaselor de pescari de acolo. Mai ales că franțuzoaica nu-și folosește numele ei în Marele marinar, încît, la adăpostul ficțiunii, putea fi mai darnică în „amănuntele” plecării sale în Alaska. N-a împins-o acolo foamea sau încercarea de a scăpa de un trecut neconvenabil în Franța, ci, spune personajul ei, fiindcă nu se simțea bine într-o lume a certitudinilor și a patului în care, după un timp, apare urma trupului tău.
Din acest soi de oameni apar misionarii și exploratorii, care cred în ceva, mai întîi teoretic, și pe care-i mănîncă tălpile să vadă apoi la fața locului dacă au dreptate. Un exemplu e răposata Maică Tereza, neînduplecata albaneză care a ajuns în India, mînată de credință. Dar ca o femeie s-o tundă de la ea din țară doar de dragul aventurii și pentru a-și dovedi că poate munci la fel ca bărbații, pe un vas de pescuit, asta ține, mai curînd, de o feminitate ratată dureros în adolescență și de căutarea unor compensații aiurea în lume. Ca o tentativă de schimbare de sex, fără a trece prin sala de operație. Sau ca o încercare de verificare a feminității în condiții extreme.
Probabil că mica franțuzoaică, atunci cînd s-a dus în Alaska, nu-și închipuia că va descoperi acolo femei care comandă nave de pescuit, cu o mînă de fier, și nici că localnicele se amestecă în această lume a bărbaților care se duc să prindă cod și alte soiuri de pește din ocean, riscîndu-și viața și uneori fără să cîștige nimic de pe urma expedițiilor pe care le fac.
Lili, personajul lui Poulain, seamănă, pînă la un punct, cu feministele încrîncenate care vor să le dovedească bărbaților că pot face aceleași meserii ca și ei. Doar că, în cele din urmă, sexul ei o face să se predea, ca să zic așa, unui bărbat. Și nu unui mascul extraordinar, ca în filme. Lili se lasă învinsă de un alcoolic în care vede la început, pe navă, un mare marinar și pe care, mai tîrziu, îl consolează trupește, deși are și alte oferte, mai acătării. Așa că de la un punct încolo acest roman, care se vrea dur, și e astfel, pe puntea navelor de pescuit, se transformă într-o dulcegărie amoroasă kitsch în care ea suferă de la distanță că marele ei marinar, pe care l-a părăsit, nu mai e ce a fost. Marele marinar se termină într-o lirică și cețoasă coadă de pește, de tip ce-am avut și nu știu ce-am pierdut.
Catherine Poulain, Marele marinar, traducere de Mădălin Roșioru, Editura Polirom, 2017.
