Din pricină că s-a băgat în grupul care vrea să reformeze Uniunea Scriitorilor, despre Daniel Vighi nu se mai scrie în România literară. Același lucru și din același motiv i se întîmplă și lui Octavian Soviany, în timp ce olimpianul critic N. Manolescu, directorul revistei, îi consacră ditirambi lui Gabriel Chifu, redactorul-șef, cu încîntarea scărpinării reciproce. Timișoreanul Vighi mi se pare cel mai talentat și mai bine maturizat dintre prozatorii bănățeni, dar și unul dintre cei mai acătării scriitori români de azi, cînd, har Domnului, sînt destui alți prozatori de top. Nu spun asta fiindcă Vighi e din generația optzeciștilor, cîți am mai rămas, și nici nu-i trec în contul de scriitor meritele politice din anii ’90 sau mai tîrzii. În anii din urmă ne-am mai cîrîit politic, ținînd-o fiecare pe a lui, dar fără să ne atacăm la literatură, cum li s-a întîmplat altora.
Cînd i-a apărut Trilogia Corso, am scris imediat despre ea în Cațavencii, la „Citit, plăcut…”, convins că Vighi a dat lovitura cu acest minunat roman din trei romane despre lumea Timișoarei și a Banatului care o înconjoară și o susține, începînd chiar de la granița cu sîrbii. În 1986 m-am dus la Timișoara ca tînăr angajat la România literară. În loc să mă duc să dau bună ziua oficialilor literari din oraș, m-am întîlnit cu Vighi, cu Viorel Marineasa, cu Adriana Babeți și cu Mircea Mihăieș. Ei mi-au arătat orașul și tot ei mi-au explicat de ce era Timișoara altfel. Atunci, după ce m-a dus noaptea într-un cimitir, Vighi mi-a spus că făcuse armata la grăniceri. Și m-a întrebat dacă îmi dau seama ce însemnase asta pentru el. Adică să stea cu akaemul îndreptat către cei din țară, nu către cei care ar fi vrut să intre în țară fără pașaport.
Cine dracu’ era nebun atunci să fugă din comunismul din Iugoslavia în comunismul din România? Erau însă destui români care voiau să-și ia lumea în cap, încît treceau Dunărea înot, dacă nu-i împușcau grănicerii noștri. Bietul Vighi încerca să mă convingă, de parcă nu l-aș fi crezut pe cuvînt, că nu împușcase pe nimeni, deși dacă se dovedea că vreunui grănicer îi trecuse pe sub nas vreun fugar îl aștepta Curtea Marțială, iar apoi pușcăria. În schimb, grănicerii care își împușcau compatrioții care încercau să treacă Dunărea la sîrbi sau izbuteau să-i captureze erau premiați și primeau zile de permisie drept răsplată.
Cred că ideea acestei cărți s-a născut în lungile ore cînd Vighi a păzit granița de români și cînd știa că n-ar fi putut-o scrie decît pentru sertar sau dacă ar fi trimis manuscrisul în străinătate, sperînd că se va găsi o editură care să-l publice.
Trilogia Corso e plină de povești despre ciudata lume a Timișoarei, în care Vighi trece de la relatarea realistă la legendele orale ale bănățenilor și se avîntă în fantastic, de parcă ar experimenta el însuși întîmplările neverosimile pe care și le spuneau bănățenii pe vremurile cînd unii dintre fugarii din România lui Ceaușescu păreau să aibă pașaport de la Dumnezeu. Strat peste strat, în cronica reală și închipuită a lui Daniel Vighi despre Timișoara anilor ’80 pînă la cea din zorii nouăzecismului, te trezești că, indiferent de distanța care te separă de orașul lui Vighi, ai trecut prin cam aceleași experiențe, inclusiv prin cele fantastice. Asta însă s-ar putea să-i indispună pe timișoreni care se cred – și în anumite privințe chiar erau – altfel decît restul țării.
Daniel Vighi, Trilogia Corso, Editura Cartea Românească, 2015.
