Un record, nouă recorduri, un mormânt, două morminte…

E foarte greu, în zilele noastre, ca un sportiv să mai realizeze performanțe cu adevărat uluitoare. Cumva, limitele corpului uman au cam fost atinse încă din secolul trecut și e greu, din ce în ce mai greu să bați recorduri. Partea proastă e că sportul a devenit cu adevărat o afacere bănoasă de-abia pe finalul secolului trecut și pe la începutul acestui secol încă proaspăt. Pentru ca sportul să fie în continuare o afacere e nevoie de sponsori și de plătitori. Pentru a exista sponsori și plătitori din toată lumea, e nevoie de televiziune. Pentru ca televiziunea să fie interesată, e nevoie de spectacol, de povești impresionante și de recorduri. Dar de unde recorduri, dacă nu mai poate corpul? Ei, nu mai poate, că de aia a avansat industria farmaceutică!

Lance Armstrong a oferit

televiziunii, sponsorilor și telespectatorilor exact ce-și doreau: o lungă serie de recorduri, venită după o poveste înduioșătoare cu cancer, operații și supraviețuire. Până când s-a dovedit că omul era performer în minciuni și hoție, recordurile lui bazându-se pe dopaj, nu pe antrenament sau tenacitate. Pe lângă Armstrong au mai fost mulți care, încet-încet, au distrus ciclismul. Sigur, mai există oameni care urmăresc Turul Franței sau Il Giro, dar unii au început să se uite la ciclism ca la wrestling, în timp ce din ce în ce mai puțini mai speră, asemeni celor care se închină la moaște, într-o minune: să vadă pe bicicletele alea oameni, nu reclame ambulante pentru laboratoarele de top din industria farmaceutică.

Cam toate sporturile

au luat-o în jos pe panta statisticilor și a numărării realizărilor. Evenimentele sportive în sine au devenit doar etape în calea doborârii unor recorduri pe care sponsorii să le poată eventual folosi în materialele lor publicitare. În fotbalul românesc, de exemplu, avem cazul lui Dorinel Munteanu, care, deși nu mai putea, a ținut cu dinții să mai joace la Națională până când a bătut recordul de selecții al lui Gheorghe Hagi. Nici nu mai contează că s-au pierdut meciuri din cauza lipsei lui de reacție. Important e că a fost în teren și că azi figurează ca recordman al selecțiilor. Messi și Ronaldo se bat pe numărul de goluri înscrise, pe numărul de campionate, pe numărul de freze inventate de-a lungul carierei și tot așa. Uneori spectacolul pe care-l merită spectatorii și telespectatorii, care pentru spectacol plătesc direct sau indirect, nici nu mai contează. Să fie rezultate, să curgă bani, să fie palmaresul bogat. În fine, business-ul lor, programul lor, n-avem noi de ce să ne băgăm în chestia asta.

Dar cum există multe sporturi

unde recordurile nu țin de viteză, timp sau rezistență, s-a ajuns, cu vremea, la o deformare a ideii sportului respectiv de dragul faimei și, câteodată, și al banilor.

Alpinismul, de exemplu, este un sport unde contează, pentru istorie, doar cine a făcut primul o anumită ascensiune. Uneori istoria îi reține și pe cei de după aia, dacă, de exemplu, au urcat pe muntele respectiv pe un alt traseu, considerat până atunci inaccesibil, sau au urcat fără butelie de oxigen sau fără șerpași etc.

Alpinismul este un sport solitar și nespectaculos pentru privitor. Nici nu prea pot exista privitori în alpinismul de altitudine, decât dacă găsește cineva o modalitate de a urca sute sau mii de plătitori de bilete pe munte, în paralel cu alpinistul. Nici transmisiile TV nu sunt vreo opțiune, căci foarte puțini oameni ar putea privi ore în șir o ascensiune și ar putea empatiza cu sportivul, acesta nefăcând altceva decât să urce și să urce încontinuu. Pentru un spectator e plictisitor până dincolo de limitele suportabile, în timp ce pentru sportiv asta e principala încercare: să-și depășească propriile limite pentru câteva minute de fericire efemeră în vârf, admirând priveliștea. Oricum, o chestie pe care n-o poate împărtăși cu alții, fiecare simțind în felul lui victoria asupra unui vârf.

Alpinismul nu este

un sport de masă, dar are nevoie de ajutorul maselor care consumă pentru a putea produce sponsori și de ajutorul maselor care se uită la televizor pentru ca sponsorii să aibă expunere. Poți face un documentar despre expediția ta pe Everest, poți filma ascensiunea, te poți filma pe vârf sau cine mai știe ce. Dar nu e mereu spectaculos, plus că nu poți filma non-stop. Pe munte ai mare nevoie de echipament și de mâncare, așa că bateriile și camera nu-și mai găsesc mereu locul. E complicat, cum spuneam.

Și cum cam toți munții lumii

au fost deja escaladați, dacă vrei să faci mai repede rost de banii necesari expediției trebuie să oferi ceva televiziunii și sponsorilor. Ceva interesant, în premieră, ceva recorduri. Dacă orgoliul tău începe să fie singurul Dumnezeu la care te închini, începi să te crezi Avraam și ajungi, în cele din urmă, să-l satisfaci jertfindu-ți copilul.

Ovidiu Popescu, un alpinist mediu, care n-a fost printre vârfurile generației sale și s-a născut prea târziu pentru a fi el primul pe diverse vârfuri, a descoperit acum 12-13 ani cheia spre ușa televiziunilor, a presei și a sponsorilor. Cheia îi era la îndemână, fiind fiica sa cea mare, Crina “Coco” Popescu.

Coco a devenit, din 2005, un fenomen mai ales de presă. Tatăl a împins-o din spate, făcând-o să bată record după record. Recorduri de vârstă, Coco având în palmares șapte recorduri mondiale de genul “Cea mai tânără persoană din lume care a escaladat vârful X”. Tatăl a lansat copilul în circuit, bloggerii și presa clasică l-au luat în brațe și l-au ținut acolo câtă vreme a produs senzațional. Au fost voci care au spus, încă din 2005, dar mai tare prin 2008, 2009 sau 2010, când Cocomania atinsese cotele maxime, că nu e normal, că e un abuz la adresa copilului, că cineva profită de un minor pentru a-și depăși frustrările. Dar posesorii acestor voci au fost puși la zid, catalogați drept invidioși și frustrați ei înșiși, meschini care nu recunosc valoarea și vor să omoare visul unui copil. Vocile au tăcut, iar emisiunile laudative, articolele elogioase și sponsorizările au curs.

Din 2011,

Coco Popescu nu a mai făcut expediții spectaculoase. În 2012 a împlinit 18 ani și nu mai prea putea fi “cea mai tânără persoană din lume care…”. În plus, se pare că nici Ovidiu Popescu nu prea mai putea să-și impună atât de ușor voința asupra unei tinere majore.

Dar domnul Ovidiu Popescu mai avea o fată: Dor Medina “Geta” Popescu. După retragerea Crinei, Dor a devenit noul copil-minune al alpinismului românesc. Ascensiuni, noi recorduri de vârstă, eventual recordurile Crinei îmbunătățite, glorie, presă, blog-uri, sponsori, bani. Unii s-au simțit mândri că un copil fără copilărie a dus steagul României pe diverse vârfuri montane ale lumii. Alții au putut să observe că steagul României se transformase într-o reclamă la afacerea tatălui. Nu că steagul ar fi trebuit să aibă stemă (că n-are) sau gaură, dar parcă nici numele site-ului prin care Ovidiu Popescu oferă circuite montane ghidate pe bani nu e în stare să te umple de fiori patriotici.

De-a lungul timpului,

pe urmele lui Coco Popescu a mers și Alexandra Marcu, la vremea aia cea mai tânără persoană din România care a urcat pe Mont Blanc. Ca să fie clar că e vorba de pasiunea copilului, ascensiunea pe Mont Blanc și cea pe Damavand au fost programate de ziua tatălui…

Erik Gulacsi a fost un alt “copil-minune” al alpinismului românesc, coleg de club cu Dor Popescu. Erik deținea recordul de vârstă pe Elbrus și recordul european de vârstă la băieți pe Aconcagua.

Sâmbătă, 22 aprilie 2017,

Dor Popescu și Erik Gulacsi au urcat, alături de Ovidiu Popescu și de încă niște adulți, în Retezat, pe un traseu interzis iarna, după ce Salvamontul anunțase în mod repetat risc de avalanșă de 5 puncte pe o scară de la 1 la 5.

Și a fost avalanșă, provocată chiar de grupul din care făceau parte cei doi copii. Dar numai cei doi copii au murit. Căci au murit, cu capetele izbite de pietre. Erau echipați, dar se pare că nu complet, căci nu s-au găsit și căștile pe care ar fi trebuit să le poarte pe un traseu periculos. Ovidiu Popescu a fost externat din spital luni, 24 aprilie, în timp ce Dor și Erik erau la morgă.

Nu muntele i-a omorât

pe cei doi copii. Muntele nu cere tribut, muntele nu fuge după tine și nu te trage de mânecă și nici nu te împinge de la spate să bați recorduri de vârstă, să-ți sacrifici copilăria, să îndeplinești visele tatălui.

Acum se cere decență și tăcere. Să nu acuzăm părinții, să-i lăsăm în durerea lor, că și așa au de dus o povară foarte grea. Da, povara oricărui ucigaș.

Cine vrea să fie complice, să tacă, așa cum a tăcut și cu ani în urmă sau așa cum, fără să gândească, a aplaudat…