Pe vremea cînd Cotidianul era editat de Academia Cațavencu, aveam și cîțiva colaboratori permanenți la „cultură”. Printre ei era și criticul de teatru Magdalena Boiangiu. Ne cunoșteam dinainte. Aveam o relație de amiciție culturală. Schimbam păreri despre cărți și despre spectacole și din cînd în cînd ea îmi mai povestea cîte ceva din culisele teatrelor. Magdalena Boiangiu lucra la Dilema, unde se ocupa de Externe. Așa că în lungile noastre conversații telefonice sau la o cafea, în centru, o mai dădeam și pe trebile străine. Trecuserăm treptat de la „doamnă” și „domnule” la „Magdalena” și „Cristian”.
Atunci mi s-a părut ciudat că ea a fost cea care mi-a propus să ne tutuim. Acum îmi dau seama de unde îi venea asta. Tinerețea ei lăuntrică protesta împotriva vîrstei pe care o avea, încît tutuiala o făcea să se simtă ca înainte de momentul în care din „Magdalena” devenise „doamna Boiangiu”, cu acea deferență care le amintește femeilor, ca o piatră în pantof, că au o vîrstă.
Din pricina acestei intonații speciale, nici bărbații din lumea artei nu se simt bine cînd sînt luați cu un solemn rostit „domnule”, ca să nu mai vorbesc de apelativul „Maestre”, care îl scotea din sărite pe Arghezi, ca o formă de îmbălsămare în viață.
O rugasem pe Magdalena Boiangiu să scrie cronică de teatru la Cotidianul, fiindcă avea un stil direct, cu verdicte limpede formulate, încît nu trebuia să te scarpini în cap întrebîndu-te dacă i-a plăcut piesa ori ba. Și avea umor. Asta în afară de o bine stăpînită ironie.
Și scrie ea în Cotidianul o cronică acră despre montarea unui spectacol de teatru a unui celebru regizor autohton. La care marele regizor ne trimite o scrisoare deschisă prin care o acuză pe Magdalena Boiangiu că n-a înțeles punerea lui în scenă. Ba mai și întrebîndu-se cine era cronicara în comparație cu el. Am publicat acea scrisoare deschisă. Apoi însă, cînd Magdalena a scris o replică la scrisoarea lui, în loc să anunț în ședința de redacție despre replica ei, am publicat-o pur și simplu. De ce așa? De teamă că s-ar fi găsit careva prin redacție să-mi spună că între celebrul regizor și această Magdalena Boiangiu, ar fi de preferat ca regizorul să aibă ultimul cuvînt. Or, dacă nu i-aș fi acordat Magdalenei Boiangiu acel drept la replică, după scrisoarea marelui regizor, m-aș fi simțit ca ultimul om față de Magdalena Așa că, deși la Cotidianul nu erau privite cu ochi buni drepturile la replică, necum replicile la replici, am crezut de cuviință că orice regulă poate avea și excepții și am introdus o excepție.
După ce a apărut ziarul, Magdalena mă sună ca să mă întrebe de ce am făcut excepția cu pricina. Nu mai țin minte cuvînt cu cuvînt ce i-am spus, ci doar sensul răspunsului. Dacă cred într-un critic de teatru care scrie în ziar nu pot să nu-i public dreptul la replică, fiindcă asta ar însemna că accept că autorul scrisorii deschise are ultimul cuvînt din cauza celebrității sale.
