Cîte speranțe și-o fi pus tînărul funcționar autodidact José Saramago în primul său roman, că după insuccesul cărții i-au trebuit douăzeci de ani ca să se încumete să publice din nou? Și nu tot un roman, ci versuri, critică literară, editoriale politice și orice altceva. Ca să se întoarcă la roman, Saramago a avut nevoie de treizeci de ani. Tot pentru un roman, Evanghelia după Isus Cristos, a fost afurisit de Biserică. Ostracizat de autoritățile portugheze chiar și după ce a primit Premiul Nobel, Saramago a emigrat în Insulele Canare, unde și-a văzut de scris și de convingerile politice neschimbate din 1968, cînd s-a înscris în Partidul Comunist, pînă în 2010 cînd a murit.
Despre acest roman ghinionist, căruia editorul i-a schimbat titlul din Văduva în Terra do Pecado, Saramago a recunoscut mai tîrziu, cînd l-a republicat, că prima sa ediție a sfîrșit în depozitele editurii. Nu fără temei. Scris cu mare talent, Văduva pare să aibă doi autori care se încurcă unul pe altul. Cel dintîi, un realist talentat și atît de conștiincios că nu știe cînd să se oprească cu amănuntele, iar cel de-al doilea, un autor de romane populare cu intrigi senzaționalist-siropoase pe clasica temă a luptei dintre datorie și păcat. Realistul migălește relatarea, iar popularul pune la cale construcția romanului, așa că primul editor al Văduvei, cînd a rebotezat romanul cu mai explicitul Terra do Pecado, n-a comis un viol literar, ci s-a ținut după linia senzaționalistă a textului. Altfel, însă, punctul forte al Văduvei e analiza psihologică a personajului, cu sinusoida accidentată a evoluției sale, încît titlul ales de autor e mai potrivit cu ceea ce va să zică romanul.
Sîntem în Portugalia sfîrșitului de secol al XIX-lea, într-o localitate de la țară; autorul nu dă indicații temporale precise, doar indicii ale timpului. Există trenuri, dar încă n-au apărut automobilul și telefonul. Medicii de țară se deplasează la pacienți cu șareta, mijlocul de locomoție care-i deosebește pe cei înstăriți și cu pretenții de țăranii care le muncesc pămîntul sau îi slugăresc cu devotament pe lîngă casă. Opinia publică locală cenzurează abitir și neiertător moravurile. Un zvon calomnios poate ruina chiar și o reputație imaculată, astfel încît colportarea unei știri adevărate îl poate distruge pe păcătosul care a călcat pe bec. În privința asta, toți localnicii sînt egali, ba chiar, dacă Maria Leonor, stăpîna văduvă a moșiei, dă prilej de bîrfă slugilor, servitoarea care o surprinde păcătuind știe că o are la mînă și că stăpîna va fi judecată mai cu asprime decît țărăncile care își fac de cap. În ierarhia locală, popa și medicul – credința și știința adică – își împart autoritatea. Pe primul loc e preotul, ceea ce îl irită pe omul științei și al progresului, doctorul, care mai e și ateu. Sîntem la ani-lumină de Evanghelia după Isus Cristos, romanul lui Saramago afurisit de Biserică. Debutantul îi ține discret partea medicului, la fel cum descrie cu înțelegere chinurile morale prin care trece văduva pusă la încercare de irezistibile pofte trupești. Întorsături dramatice de situație dezmorțesc periodic narațiunea care altfel curge egal, aproape monoton. Saramago o relansează recurgînd la cîte un deus ex machina care precipită lucrurile cînd acestea sînt pe cale să băltească în dialoguri moralizatoare. Aproape nimic nu anunță inventivitatea ireverențioasă cu care va străluci mai tîrziu Saramago. Constați că debutantul plin de talent e un povestitor cuminte, aproape conformist, care încă nu și-a găsit drumul. Pentru colecționarii seriei de autor o fi obligatoriu să aibă în bibliotecă și romanul cu care a debutat Saramago, dar nu să-l și citească.
José Saramago, Văduva, traducere de Simina Popa, Editura Polirom, 2024.
