(Tocmai primisem cu poșta rapidă un plic cu o carte înăuntru – Radu Țuculescu, Gudrun –, cînd am citit pe Facebook că autorul a murit. Pe coperta a patra a cărții, un text de Liviu Antonesei se încheie cu următoarea frază: „Ar fi foarte plăcut inimii mele cititoare ca Radu să treacă de marginile trilogiei!“.)
Deloc întîmplător, am citit și primele două romane din seria care se încheie cu Gudrun, mai precis Femeia de marțipan și Crima de pe podul Garibaldi. Deloc întîmplător, pentru că îmi plăcea cum scria Radu Țuculescu proză polițistă. Mă întorc la prezentul istoric, din două motive: nu mă împac cu dispariția fizică a autorului și cred că proza lui are viitorul asigurat, încît nu văd de ce-aș scrie despre el la un trecut conjunctural. Romancierul reia în Gudrun protagoniștii din cele două romane pe care le-am citat mai devreme, Martin Breda, detectivul care a devenit o celebritate mondială, dar a mai și îmbătrînit, și Maraia, savanta lui prietenă cu înclinații detectivistice, trimisă strategic de autor într-o excursie în Portugalia. Strategia vine de acolo că detectivul, care trebuie să interogheze o femeie, se poate dedica noului său caz fără să-l încurce prezența prietenei care rămîne undeva în fundal.
Nu lipsesc nici din Gudrun personajele stranii, anapoda, la concurență cu ciudații din thrillerele gotice de secol 20, aici însă personajele astea nu apar doar de decor. Sînt în miezul intrigii. Asta pentru că acum romanul polițist e folosit pentru a ajunge în subconștientul personajelor, la cauza cauzelor care le împinge să facă sau nu diverse chestii. Un tată violent, altminteri om calculat – e specialist în finanțe și poartă mască atunci cînd joacă pocher –, își bate nevasta și fata pînă cînd nevasta se îmbolnăvește și moare, iar fata fuge de acasă, cel puțin așa susține fata pe Facebook. După ce rămîne singur, tipul cel violent se metamorfozează într-un gigolo bătrîn. Despre el nu aflăm pe unde și pînă unde îl duce subconștientul, în schimb fata lui, cea care, chipurile, l-a încondeiat, constată că textul care i se atribuie a fost falsificat de cineva – ca să pară că ea își urăște din rărunchi tatăl. La suprafață, lovitură de teatru. În profunzime, însă, fata recunoaște că totuși își detestă tatăl. Detectivul însuși are o problemă cu mama lui, pe care n-a mai căutat-o de mulți ani. Nu știe de ce, dar constatarea asta nu-l face s-o viziteze. De-abia cînd află că maică-sa e în spital, Breda se simte dator să dea ochii cu ea.
Dacă te fură intriga polițistă a romanului, nu bagi de seamă subtilitățile astea și, cum în Gudrun Radu Țuculescu pare dornic să respecte cu sfințenie canoanele genului, sînt destule șanse să nu observi filigranul acestei mize a cărții. Moralist subtil, romancierul încearcă să te prindă într-un joc în care să nu te mulțumești să urmărești ce fac și ce cred personajele sale, ci să te și întrebi de unde li se trage. Asta le dă adîncime și te obligă să le ții minte.
În Gudrun, Radu Țuculescu renunță la complicațiile baroce din primele două romane ale acestui ciclu. Își simplifică stilul, dar își adîncește analiza. Atît că, spre deosebire de un policier clasic, în care odată ajuns la sfîrșit cititorului i se pare că totul se limpezește și concluzia e bătută în cuie, aici te întrebi dacă ceea ce s-a întîmplat nu are și alte explicații, pe care trebuie să le cauți de unul singur în filigranul cărții.
(O superstiție a scriitorilor e că sînt invulnerabili sau că măcar nu li se poate întîmpla nimic rău atîta timp cît au un roman în lucru. David Grossman povestește într-o carte că, de teamă că fiul său aflat pe front ar putea fi ucis, a prelungit cît a putut scrierea romanului la care lucra. Trucul ăsta nu i-a salvat băiatul. Oare Radu Țuculescu a sperat că are o relație specială cu timpul fiindcă plănuia încă un roman, pentru a transforma trilogia într-o tetralogie? Îmi place să cred că da.)
Radu Țuculescu, Gudrun, Editura Polirom, 2025.
1.504 vizualizări
