Sînt unul dintre acei oameni predispuși la împiedicare. E o superputere. Dacă suprafața pe care merg are chiar și numai o denivelare de cîțiva microni, picioarele mele o vor detecta, iar eu o să cad cît sînt de lung. Mă împiedic de pietre, de trepte, de animale mici, de fire de iarbă. Odată am călcat într-o gumă de mestecat, m-am împiedicat și am dat cu capul de un troleu. Un troleu în mișcare.
Săptămîna trecută mergeam pe stradă și vorbeam la telefon. Din asfalt lipsea o piatră. Adidasul îmi intrase deja pe jumătate în groapă, pregătindu-se să mă tragă după el, cînd în mod miraculos m-am redresat și mi-am continuat drumul. Nu același lucru se poate spune și despre doamna supraponderală care venea din sens opus, pe care groapa n-a iertat-o. Am văzut doar o umbră uriașă care acoperea cerul și păsările care au amuțit brusc. Pentru o secundă am crezut că pot să o salvez, apoi instinctul de conservare a intervenit și m-a împins spre siguranță. Cred că împiedicatul e o chestie care sare de la om la om: nu știu ce mai face doamna, dar eu nu m-am mai împiedicat nici măcar o dată de atunci.
