Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Unu’ mai trist e numai 2

Zoom Unu’ mai trist e numai 2

Macaralele din șantierul naval mai mult stau. Chiar de te strecori lângă gardul șantierului și tot nu auzi gălăgie. Nu sunt mașini care să umble de colo-colo, nu sar scântei, nu se aud strigătele muncitorilor. E liniște, ireal de liniște. Undeva, înspre golfuleț, se aud ceva motoare. Niște mașini ale Primăriei cutreieră plaja, strângând algele. Terasele sunt goale. E întuneric, dar nu e chiar atât de târziu. Pe vremuri, când macaralele din șantier scârțâiau chiar și noaptea, speriind copilul care ținea morțiș să doarmă în aer liber, în hamac, curțile, căci terase nu prea erau, emanau gălăgie simpatică. Râsetele ușor etilice, dar plăcute ale boemilor din întreaga țară se răspândeau contagios din gazdă în gazdă, paharele cu vodcă sau rom cubanez se goleau în ritmul lor alene. Jumătățile de pepene galben, transformate în cupe pentru legendarul brandy de Murfatlar, erau ultimele stoarse de alcool, înainte de culcare, și lăsate într-un colț, pentru orătăniile din curte. 2 Mai-ul se culca târziu, deși cârciumile se închideau devreme. Și se trezea devreme, deși cârciumile se deschideau târziu.

Dobrogeanu s-a închis.

Pânzele de păianjen din ce în ce mai groase au luat locul cămășilor albe de in și al iilor aproape transparente pe care clienții le purtau aproape ca pe un manifest. Ușile altădată mereu în mișcare au înțepenit încolăcite de buruieni malițioase. Lemnul se lasă ros încet-încet de vânt, de aerul sărat, de praful plin de tupeu. Zugrăveala se cenușește sub ochii tăi. Pare că literele care altădată îți semnalau centrul cultural-alcoolic al satului se șterg chiar în timp ce te uiți la ele. Dar cine știe de câtă vreme au rămas, de fapt, doar o umbră pe care de-abia o mai ghicești…

Există o curte căreia puțini îi dau atenție,

cum puțini îi dădeau atenție și cu ani în urmă. Da, există, nu i s-a întâmplat nimic. Dar nu mai e același loc. Până acum câțiva ani, în fiecare vară aerul din curtea aia era absorbit în totalitate de personalitatea imensă a unuia dintre cei mai mari regizori de teatru ai României. Era absorbit și dat înapoi îmbogățit, cu generozitatea de care numai el era capabil. În cele câteva ore până la câteva zile, când era plecat la dializă, timpul se suspenda puțin. Azi, alți oameni vin și se cazează acolo. Cei mai mulți nu știu că locul ăla nu e doar o curte cu niscaiva camere de închiriat, ci aproape un monument istoric. Într-o zi, totuși, cineva își va lua inima-n dinți și va monta undeva pe poartă o plăcuță mică-mică, dar cuprinzătoare: “Aici își petrecea verile Toca. De când n-o mai face, suntem mai încruntați”.

La Dinamo e deja închis.

Alb-roșu în întuneric, la nici 12 noaptea. La Petea, unde în 2008 urmăream meciurile Campionatului Mondial European de fotbal, au apărut mese pe trotuar, dar televizorul nu mai e deschis. Deși e semifinala CE.

Pe plajă, în apropierea taberei, a apărut o terasă la înălțime, cu scările colorate, canapele incomode, mese prea joase și un patron mai mereu beat și agresiv. Niște puști practicanți de sporturi, aflați în cantonament, își explorează pubertatea în jurul unei sticle de apă plată. Clienții obișnuiți sunt ceva între mici bișnițari, cocalari wannabe și trăgători de sfori locale. Neplăcut. Sau o fi de la mine?

Lângă cazemată

(marcasem locul la vremea aia, marcajul mai există), cu mulți mulți ani în urmă, pasiunea pe care încercam să mi-o înăbuș scăpase definitiv din frâu, zbenguindu-se în apa mării fără a mai avea noțiunea timpului. Cazemata e acum o ruină. Dar ei i-a luat aproape un secol să se prăbușească. Pasiunii i-au fost suficienți zece ani. Oricum, oricând și cu oricine ar încerca unii, irepetabilul rămâne irepetabil, chiar dacă foarte îndepărtat.

S-a făcut dimineață.

Cafea pe malul mării, cu ochii după soare. Clișeu.

Parcă a tras cineva de timp și l-a lăsat fără elastic. Totul se scurge foarte lent. Pe la 7 apar primii oameni pe plajă. Hippioții de acum 40 de ani sunt bunici. Țâțele îndrăznețe și goale care scandalizau grănicerii sunt astăzi bine prinse în costume de baie, ca să nu lase dâre pe nisip.

Nudiști mai sunt vreo 10-12, undeva departe. Dar poți să-i confunzi ușor cu pietrele de pe mal. Au aceeași vârstă.

2 Mai era, pe vremuri,

un loc al zâmbetului neîncorsetat, al libertății de orice fel, al nepăsării nobile. Nu mai e. E un sat al deziluziei, unde doar Fata Morgana își mai păstrează nurii și surâsul amăgitor. Dar toți cei care au încercat să o agațe și-au rupt dinții. În timp ce ea, obrăznicătura, continua să râdă…




Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale