Cea mai simplă metodă de a spune într-un roman „minciuni adevărate”, cum le zice Llosa, e să le povestești în numele tău, ca și cum între autorul de hîrtie și autorul în carne și oase n-ar fi nici o deosebire. Partea proastă a acestei formule e că, pe măsură ce scrii, te trezești că pe hîrtie lucrurile o iau razna. Treptat, personajele vor altceva decît oamenii din viața reală, ba pînă și tu, care povestești despre tine, o iei în roman pe alte cărări decît pe cele pe care le-ai străbătut de fapt. Ca și cum don Alonso Quijano ar fi cel ce scrie Don Quijote, intrînd puțin cîte puțin în pielea personajului său. Cam așa stau lucrurile în Adio, fantasme, romanul Nadiei Terranova. Doar că, pentru a se mișca în deplină libertate, N.T. se folosește de numele unei Ida Laquidara, care e scriitoare de „povești adevărate ficționale” pentru un post de radio, adică de invenții vîndute ca povești adevărate. Aici rostul poveștii scrise e exorcizarea de poveștile trăite în adolescență de Ida. Cum ar veni, Alonso Quijano vrea să scape de povara lui Don Quijote și se apucă să scrie întîmplările prin care a trecut pe cînd se credea Cavalerul Tristei Figuri!
Fiica și mama sînt legate prin dispariția bărbatului din casă – tatăl uneia și soțul celeilalte. Dispărutul, despre care nu se știe dacă e viu sau mort, se transformă într-o prezență sufocantă, care le face pe amîndouă prizonierele absenței-prezenței sale. Sau, cu un termen la modă, bun la toate – fantoma lui le manipulează imaginația. Privind însă lucrurile mai de sus, Adio, fantasme e un roman despre suferințele și schimbările de tot felul prin care trece o adolescentă într-un oraș de provincie, Messina, privite din perspectiva femeii de treizeci și ceva de ani care s-a întors pentru cîteva zile acasă. Pretextul întoarcerii e reparația capitală a apartamentului, în vederea vînzării, ocazie cu care Ida trebuie să-și adune lucrurile pe care vrea să le păstreze și să le arunce la gunoi pe cele de care nu mai are nevoie.
Ida are ceva din supăratul Pip al lui Dickens, care se întoarce la el în sat și face o vizită casei domnișoarei Havisham, bănuind că ea e binefăcătoarea lui secretă. Supărarea o ajută și pe ea, ca și pe Pip din Marile speranțe, să nu devină romanțioasă cînd își ia trecutul la bani mărunți. Reparația e de fapt mijlocul radical prin care mama vrea să evacueze din apartament fantoma soțului, iar Ida să închidă ușa în nasul amintirilor neplăcute, neconvenabile sau jenante care o bîntuie. Astfel că, în locul unei narațiuni în ordine cronologică, precum în venerabilele și adeseori prea lungile romane de formație, N.T. ia la cercetat cioburile disparate lăsînd pe seama cititorului reconstituirea vasului din care au făcut parte. Pentru fiecare dintre aceste fragmente de trecut există echivalentul cîte unei madlene – de pildă, o pereche de patine cu rotile sau o piesă vestimentară care are și ea povestea ei. Ceea ce leagă toate aceste fragmente de trecut e fantasma tatălui, în rol de superglue. Și cînd dispărutul tată nu e suficient – timpul, ca o mantă de care amintirile se lovesc ca la biliard, înainte de a ajunge fiecare în gaura pentru care e pregătită. În afară de tată există și alte personaje – astea, pipăibile –, pe care Ida le regăsește, unele schimbate, altele, nu, încît romanul scapă de pericolul unei relatări monomaniacale, care de la un punct încolo te face să caști. N.T. știe să țină trează curiozitatea cititorului, dar nu pînă într-atît încît să nu-i lași romanul din mînă. Adio, fantasme e interesant, scris cu inteligență și sună bine în traducerea Ceraselei Barbone, însă are ceva fanat, ca și cum, în reconstituirea ei, N.T. nu izbutește să desprăfuiască trecutul cît ar trebui.
Nadia Terranova, Adio, fantasme, traducere de Cerasela Barbone, Editura Polirom, 2020.
