Romanul ăsta ar fi trebuit semnat, de fapt, Françoise Sagan & fiul. O editură la care ajunseseră manuscrise de-ale autoarei lui Vă place Brahms? a descoperit printre ele și copia unui roman neterminat și i l-a pus în brațe fiului ei să-l meremetisească. Din ceea ce spune fiul în prefață se înțelege că manuscrisul a avut o soartă chinuită. Originalul a dispărut. O copie a ajuns pe mîna unor scenariști care și-au făcut meseria direct pe paginile scrise de Sagan, asta apropo de respectul franțuzesc față de moștenirea literară, și a tot fost xeroxat, de nu se mai cunoșteau cuvintele. Și tocmai o copie de-asta a ajuns la băiatul lui Sagan, care după ce recunoaște, cu oarecare mîndrie, că și-a folosit creator pixul pe paginile mamei, afirmă senin că restituie manuscrisul în starea lui genuină.
În adolescența mea, tineretul emancipat, prima generație de uteciști care știau franceză, citea Sagan și-i recomanda cărțile puberilor. Cînd am citit Vă place Brahms?, în Colecția „Meridiane“, n-am fost prea tușat. La Telecinemateca, Ecaterina Oproiu vorbea energic și despre Bonjour tristesse și despre, firește, Sagan însăși, care critica viața burgheziei franceze în romanele ei îndrăznețe. La noi începuse să se discute doct despre Noul roman francez ai cărui cititori se uitau de sus la Sagan.
Dacă ar fi apărut la vremea sa, Cele patru colțuri ale inimii ar fi fost poate un roman de succes printre franțuzoaicele de stînga, fericite să vadă cum e dată în vileag burghezia retrogradă în acest cocktail de vodcă, Beaujolais și șampanie. Dar poate că l-ar fi gustat și fiicele burgheziei sătule de bine, încît începuseră să jure la Paris pe cărticica lui Mao și să-l divinizeze pe Ho Și Min.
Acest roman de moravuri ușoare, tradus excelent de Mădălina Ghiu, are pentru cititorul de azi o patină de nostalgie după acele vremuri în care lumea se mai scandaliza pentru chestii care azi ar părea cît se poate de normale, chiar simpatice. Henri Cresson, tatăl bogat om de afaceri, și Ludovic, fiul său fără ocupație, se îndrăgostesc de aceeași femeie, soacra fiului. Din motive temeinice: nevasta fiului e o scorpie, o scorpie frumoasă, vezi bine, iar soția tatălui e grasă, proastă și roșie la față ca o bucată de carne pentru friptură. Intriga lui Sagan ar fi putut apărea la fel de bine și într-un roman popular de mare tiraj, siropos și cu dese întorsături de situație. Croit după calapod clasic, Cele patru colțuri ale inimii n-are nici o legătură cu discuțiile despre credibilitatea autorului de hîrtie ce anatemizau vocea autorului care le știe pe toate. Sagan povestește ca o elevă silitoare a lui Balzac, dar fără să se întindă cu descrierea personajelor. Dar cînd „zugrăvește“ castelul familiei Cresson, un monument de prost gust, impunător de scump, lasă concizia deoparte, pentru a face nefericitul imobil de două parale. Sagan emite la tot pasul categorisiri și sentințe din categoria celor care intră apoi în bagajul înțelepciunii populare. Romanciera își plătește cu dobîndă impozitul pe inteligența autorului. Însă cel puțin o treime dintre generalizările ei sînt aiureli care sună bine. Ăsta e unul dintre punctele vulnerabile ale autorului omniscient, nu poate da vina pe personaje cînd debitează prostii. Dar cum celelalte două treimi mi s-au părut sclipitoare, îmi place să cred că, la lectura finală, autoarea ar fi renunțat la sentințele fără acoperire.
Romanul se termină tocmai cînd intriga se încinge, ceea ce îl poate face pe cititorul naiv să descopere că „lumea“ în care a pătruns e totuși o ficțiune. Cititorul dotat cu imaginație are în schimb privilegiul de a duce lucrurile mai departe, cum are el chef, incluzînd aici și finalul – fericit, așa și așa, trist sau de-a dreptul tragic.
Françoise Sagan, Cele patru colțuri ale inimii, traducere de Mădălina Ghiu, Editura Polirom, 2020.
