VASILE ERNU: „Teza mea e simplă: noi nu ne mai cunoaștem țara în care trăim“

Cu Vasile Ernu, pornind de la cartea lui de amintiri Generația canibală la România în care trăim, cu toate ale ei, la războiul lui Putin și la pacea lui Trump. Cu constatări amare sau amărui despre anii ’90.

Cristian Teodorescu: Ce ți-a venit să duci Generația canibală în turneu?

Vasile Ernu: Ca rockerii de pe vremuri. Mi-am propus să merg în 30 de localități. De la orașele mari la cele mici și chiar foarte mici. În ultimii ani nu am mai mers cu lansări pentru că a fost pandemie și după aceea am avut alte ocupații. Acum am zis să fac un turneu mare, mai ales că eu umblu mult prin țară. Anual fac mii de kilometri prin această țară prin diverse locuri. Am un proiect de viață început acum aproape zece ani prin care-mi propun ca în fiecare an să stau minimum o lună în alt oraș, orășel, sat. În zone foarte diferite. Anul trecut am stat la Reșița – am studiat zona postindustrială. Anul acesta stau la Dărăbani în zona Botoșani. Am mai stat pe la Vaslui, Telciu, Bîrlad, Cahul, Filiași. Am un șir lung. Este felul meu de a cunoaște actualitatea, oamenii, locurile. Teza mea e simplă: noi nu ne mai cunoaștem țara în care trăim. Ea se schimbă imens și noi, mai ales cei ce stăm în orașele mari, nu mai pricepem ce se întîmplă la bază. Trăim în false imagini și bule. Meseria mea de scriitor și puțin jurnalist nu-mi permite să stau în ignoranță. Terenul mă ajută.

La rîndul ei, cartea are ca zone de acțiune  mai multe locuri: ai Chișinău, Iași, Cluj, Timișoara și ceva zonă rurală. E normal să merg să prezint cartea. Plus că publicul se schimbă. Observ că apare un public nou foarte diferit de generația noastră. Trebuie să ne cunoaștem pe viu. Mai ales că există un interes imens pentru anii ’90. Cred că sîntem la o distanță rezonabilă, încît să putem vorbi ceva mai deschis.

C.T.: Adolescenții basarabeni din anii ’90 au sărit de 40 de ani, s-or fi așezat la casele lor. Le mai vine dor de ducă?

V.E.: Noi, cei veniți în toamna lui ’90, am fost prima generație de studenți care am luat trenul nu spre Est – Moscova sau Siberia –, ci spre Vest. Încă aveam pașaport sovietic. Cumva veneam să ne regăsim patria care ne aștepta cu multe surprize. Practic, am descoperit o țară foarte diferită de ce ne imaginam și o epocă ’90 pe care eu o numesc „westernul Estului“. Aceste două subiecte sînt cumva nucleul dur al cărții: cum vede un copil din imperiu care, chiar dacă se crede român, are o altă cultură socială „noua sa patrie“ și cum trece prin epoca de tranziție. Practic, chestionez epoca ’90 și încerc să o povestesc: ce s-a întîmplat acolo și cum s-a întîmplat. Pentru că eu cred că ce avem azi are rădăcinile acolo. Și mai cred că în acea epocă am trăit printre cele mai mari transformări sociale, politice și economice văzute de modernitate într-un timp atît de scurt și intens. Ce au trăit alții în 200 de ani noi am concentrat în 15 ani. A fost o experiență colosală.

În anii ’90, noi am venit cu miile: studenți și elevi. Unii s-au întors, alții au plecat mai departe și unii am rămas, precum eu. Lumea, între timp, s-a schimbat imens, însă atunci au fost puse bazele noilor transformări. În anii ’90, „basa“ erau văzuți nu foarte bine chiar dacă exista povestea cu „frații“. Între timp, lucrurile s-au normalizat și chiar trecem printr-o perioadă în care imaginea noastră aici e destul de bună, chiar foarte bună. Asta se datorează relațiilor culturale, muzicii, vinului, plăcintelor, muncitorilor care vin. Dar mai ales familiilor mixte – în mod special femeilor: ele mereu au fost baza și salvarea noastră. E un subiect pe care-l studiez.

C.T.: Ce visau nouăzeciștii tăi atunci, la început de drum?

V.E.: În piața centrală la Chișinău, cînd ne-au petrecut la „studii în patrie“, ne-au ținut un discurs patriotic înflăcărat: mergeți în patrie, învățați și reveniți să refacem Basarabia care să devină mica Elveție. Ăsta era noul mit.  Noi eram convinși – și în Basarabia, dar și în România – că în doi-trei ani vom deveni „o țară ca afară“: trebuia doar să punem mărfurile pe rafturile magazinelor. Visam că vom avea libertate, democrație, prosperitate, echitate și că vom trăi ca în rai. Și, firește, că cei buni vor fi sus și cei răi jos. În cîțiva ani, aceste visuri aveau să fie strivite de o realitate cinică și violentă. Una din marile mele mize ale cărții e să regîndesc o nouă grilă de interpretare a anilor ’90. Adică epoca ’90 nu înseamnă doar libertate și democrație cu „Jos comunismul!“: a fost și asta, indiscutabil. Anii ’90 înseamnă și multă umilință, inflație, șomaj, disponibilizări, sărăcie de cu totul alt ordin, consum, violență și neputință multă. Libertatea politică venită peste noi a adus și o eliberare totală: inflația ne-a eliberat de tot ce acumulaserăm, iar disponibilizarea ne-a eliberat de accesul la muncă pentru a ne hrăni copiii.

Pe mine mă interesează să văd reprezentate toate structurile sociale, nu doar obsesiile intelectualilor de pe Calea Victoriei, gen GDS. Obsesiile lor sînt deseori nesemnificative în raport cu alte probleme ale grupurilor largi. Cum au trăit anii ’90, de exemplu, muncitorii de pe marile platforme sau țăranii? În același timp, e adevărat că eu vorbesc cumva din interiorul mediului studențesc de atunci. Dar sînt unul care se plimbă și vede multe. Locuiesc în multe și diverse grupuri, în orașe diferite. Văd toate aceste transformări și le povestesc și constat că nu disidenții cîștigă bătălia ci bișnițarii: va învinge cel ce își va sfîșia și mînca aproapele. De aici și metafora cu canibalismul.

C.T.: Ce s-a schimbat în bine de atunci și pînă acum?

V.E.: Ar fi o nedreptate să zicem că nu s-au schimbat lucruri în bine. Eu sînt tare critic, că asta e meseria, dar spun: țara noastră e cu totul alta și multe lucruri bune s-au întîmplat. Am atins un nivel de libertate important, am acumulat o practică socială și politică importante. Țara are multe zone de prosperitate cu un grad de bunăstare care deja nu mai permite acea stare de sărăcie cruntă, chiar dacă inegalitățile sînt crîncene pe alocuri. De exemplu, în ultima perioadă eu observ că am atins o zonă de confort și, mai ales, siguranță. Eu merg zi și noapte prin cele mai dubioase locuri, fără să-mi treacă prin cap  că mi se poate întîmpla ceva rău, violent. Copilul meu umblă prin București de la 12 ani singur. Prietenii mei din țări dezvoltate nu-și imaginează să-și lase copiii singuri pe stradă la ei. Siguranța e ceva imens de prețios. Ca să dau doar un exemplu foarte important.

C.T.: Dar în rău?

V.E.: S-a pierdut mult. Și asta va fi o temă imensă de analiză în următoarea perioadă. De unde crezi că vine tot revanșismul acesta politic actual? S-a adunat multă nedreptate, inechitate, inegalitate – prea mulți au pierdut mult și prea puțini au cîștigat prea mult. Eu, trecînd dincolo de partea economică și industrială, spun că am pierdut imens de mult la capitolul resurse umane. Și nu doar prin migrațiune, cît mai ales prin niște cicluri de pregătire a oamenilor. Una e să fii inginer, să ai școli de meserii, și alta e să fii căpșunar, cu tot respectul pentru orice muncă. Adică am devenit prea ușor o țară care am început să exportăm bușteni în loc de mobilă și resurse umane necalificate în loc de unele calificate. Ce însemnă asta? Înseamnă a ține oamenii în sărăcie, dependență, subdezvoltare și a nu le pune la dispoziție ascensoare sociale prin care să iasă din sărăcie și să se dezvolte. Ca un copil crescut la țară, mă doare faptul că azi, din mediul rural care mereu a fost baza țării, mai ajung la studii superioare un maximum 2%. De ce? Pentru că am distrus niște mecanisme și altele nu am pus în loc.

C.T.: Ce zic cititorii tăi despre războiul lui Putin?

V.E.: Cititorii sînt foarte diverși. Mai toți se tem de război – nu se tem de război doar privilegiații care știu că nu vor ajunge niciodată în prima linie. Prima linie e pentru cei săraci și fără proprietate. Așa a fost mereu și așa va fi mereu. Și de aceea marea parte sînt împotriva războiului și vor pace cu orice preț. Oamenii votează, după cum se vede, partida păcii, nu a războiului. Aici e una dintre cheile noii tendințe politice. Nu sînt iubiți de popor cei pro-război.

C.T.: Despre pacea lui Trump ce părere au?

V.E.: Păi, deocamdată nu o vedem. Doar elita de la noi, stil SNSPA, cu rectorul de acolo, vrea să-l propună pe Trump la  premiul Nobel pentru pace – în avans. Halucinant. Dar există o speranță că ceva se va mișca și că poate anumite interese vor duce la negociere pentru pace. Pacea acum devine cel mai valoros lucru. Cum se va înfăptui nimeni nu știe. Dar e cerută și se va ajunge la ea doar prin negocieri.

1.222 de vizualizări