VASILE GHEŢĂU: „Nici un proiect național nu poate fi mai important decît reducerea declinului populației”

Unul dintre cei mai mari demografi români, profesorul Vasile Ghețău este directorul Centrului de Cercetări Demografie al Academiei Române.

Cristian Teodorescu: Domnule profesor, atrageți periodic atenția asupra faptului că ne împuținăm periculos de mult. De la ce ni se trage?

Vasile Ghețău: Semnalele de alarmă pe care le trag de 15 ani provin din toată experiența mea profesională de 50 de ani numai în studiul populației, în țară și în străinătate, în fața evoluțiilor populației și fenomenelor demografice după anul 1989. Aceste evoluții, constante și bine consolidate, au devenit iremediabile prin nivelul scăzut al natalității și cel ridicat al mortalității generale pe întinderea a mai mult de un sfert de secol, întindere enormă în  perturbarea și mutilarea structurii pe vîrste a unei populații. Din această structură rezultă nivelul viitor și al natalității, și al mortalității populației țării. Migrația externă masivă a amplificat declinul populației și deteriorarea structurii pe vîrste. Pentru a rezuma: “ni se trage” de la o multitudine de factori economici, sociali, culturali, medicali, dar și politici care au modelat viața românilor după anul 1989. Unii dintre ei erau moștenire de la vechiul regim și acțiunea lor era previzibilă și inevitabilă. Este cazul reculului natalității, odată cu abrogarea instrumentelor brutale și forțate ale politicii pro-nataliste a  vechiului regim, ca și al exploziei migrației pentru muncă pe fondul sărăciei și al politicilor economice ale guvernanților, al corupției, instabilității instituționale, violenței și insecurității. Factorii noi care au intervenit se referă îndeosebi la nivelul natalității și nu sînt diferiți, în bună măsură, de cei care pot explica o natalitate scăzută și în alte țări europene: o proporție în creștere rapidă a femeilor cu studii universitare (iată  cifre de mare semnificație: în anul 1992, din cele 968.000 de persoane cu studii superioare, doar 401.000 (41%) erau femei; în anul 2011, numărul femeilor cu studii superioare a ajuns la 1.393.000, depășind numărul bărbaților cu studii superioare) și activitate economică în afara gospodăriei (familiei), devenite astfel independente economic, erodarea poziției dominante a copilului în ierarhia priorităților și preferințele tînărului cuplu, funcția economică a copilului devenind aproape neînsemnată  în mediul urban,  expansiunea coabitării, slăbirea rolului normelor culturale (religioase) în atitudinea față de familie și copil, sexualitatea  exacerbată, contracepția eficientă (chiar dacă numărul avorturilor arată o cultură modestă de planificare familială). Pot fi enumerați și alții, dar nu poate fi neglijat standardul scăzut de viață și rata ridicată a șomajului în rîndul tinerilor.

C.T.: De cînd a început treaba asta la noi?

V.G.: Originile sînt vechi, dacă privim lucrurile în indispensabilă dimensiune istorică și dacă ne referim la natalitate, cea mai complexă componentă a mișcării naturale a populației, și se află în imensele drame și fracturi suferite de societatea românească în anii 1946-1960, prin colectivizarea agriculturii, masiva industrializare și urbanizare de tip comunist, teroarea instituită de regim,  îndoctrinarea și propaganda ateistă. Strămutarea a milioane de oameni din rural în urban a rupt definitiv un anumit echilibru demografic. Liberalizarea întreruperii sarcinii, în 1957, după modelul adoptat la Moscova, era tot ceea ce trebuia pentru ca natalitatea să ajungă, în anul 1966, la cel mai scăzut nivel din Europa. Regresul avea loc în contextul în care, în cele mai multe populații europene, fenomenul a fost în ascensiune după război, pînă prin anii 1970, prin recuperarea nașterilor amînate în anii de război (așa-numitul baby-boom). Altfel spus,  modelul preferat al noii familii – cu un singur copil sau fără copii – era deja instalat în anii 1960 și numai politica forțată a vechiului regim a menținut natalitatea  la un nivel peste media europeana pînă în anul 1990. Trebuie însă adăugat că, după anul 1970, o tendință de regres a natalității s-a instalat în multe populații europene.

C.T.: Înainte, în familiile de la țară se nășteau mai mulți copii decît la oraș. Dar acum?

V.G.: Atingeți un aspect extrem de important și actual, deopotrivă. Începînd cu anul 2004, o schimbare spectaculoasă și istorică s-a produs: numărul născuților din mediul urban a fost în redresare și l-a depășit pe  cel din rural. În schimbare putem vedea sensibilitatea natalității la stimulente economice importante. Este vorba de măsura concediului și a indemnizației de creștere a copilului la femeile salariate (şi la cele cu venituri asimilate), introdusă în primăvara anului 2003. Măsura este generoasă la nivelul veniturilor și resurselor din România, și  ea a determinat creșterea numărului născuților în mediul urban, unde se află majoritatea femeilor salariate. Este singura măsură consistentă de stimulare a natalității luată în țara noastră în context de acces neîngrădit la contracepție (din păcate, prin obtuzitatea celor care au aplicat măsura, nu s-a conceput și realizat nici un fel de analiză continuă a caracteristicilor profesionale, de venit, de educație, stare civilă, rang al copilului, etnie, condiții de locuit ale mamei; am ști astăzi mult mai mult în conceperea și aplicarea altor măsuri care să redreseze o natalitate printre cele mai scăzute în Europa). Rămîne de văzut dacă schimbările în cuantumul indemnizației introduse în vara acestui an vor consolida moderata redresare a natalității în mediul urban. Reculul numărului de născuți în mediul rural continuă. Indemnizațiile nu se plătesc din bugetul  asigurărilor sociale, ci din bugetul de stat: nu avem în față o măsură care este discriminatorie față de femeile din mediul rural, preponderent nesalariate?

C.T.: Românii care au plecat în străinătate fac copii sau n-au timp?

V.G.: În conformitate cu recomandările Comisiei Europene, începînd cu recensămintele din anii 2010-2011, populația oficială a statelor membre este populația rezidentă: cea care locuiește în mod obișnuit într-o localitate (țară)  de cel puțin 12 luni sau mai puțin, dar cu intenția de a locui cel puțin 12 luni. La recensămîntul din octombrie 2011, populația înregistrată a fost cea cu reședința obișnuită. S-au înregistrat și persoanele cu reședința în alte țări (cîte au fost declarate), dar ele nu au fost incluse în populația rezidentă. Cu alte cuvinte, prin aplicarea acestui criteriu, cele 2,5-3 milioane de români cu reședința în alte țări sînt excluse statistic din populația țării, constituind populație rezidentă în țările în care se aflau și unde au fost recenzate. Pentru toți anii de după recensămînt, Institutul Național de Statistică (INS) determină aceeași categorie de populație – cea cu reședința în țară. Sînt mari dificultăți în estimarea numărului celor cu reședința în alte țări (nu numai la noi), anual avînd loc plecări cu schimbare de reședință (emigranți), dar și sosiri cu schimbare de reședință din alte țări (imigranți), iar stocul celor cu reședința în alte țări suferă modificări. Și caracteristicile demografice ale celor plecați sînt doar parțial cunoscute, inclusiv natalitatea. Instrumentele statistice sînt sărace și doar crearea Registrului Românilor Rezidenți în Străinătate (după modelul altor țări), pentru care pledez de multă vreme, ar putea asigura date fiabile asupra românilor cu reședința în străinătate și demografia acestora. Este, probabil, un proiect prea greu pentru țara noastră, deși ideea creării registrului a fost susținută și de fostul premier, și de lideri ai comunităților de români din străinătate. Pe de altă parte, un astfel de proiect presupune o bună cooperare a românilor cu reședința în alte țări cu autoritățile consulare românești (lucru delicat, fie și numai dacă ne uităm la numărul celor înscriși în Registrul Electoral pentru vot prin corespondență sau la secțiile din străinătate).

Două observații finale. Există semne că prin masiva migrație pentru muncă s-au constituit în timp un număr de comunități foarte mari de români rezidenți în Italia și Spania, comunități care par a avea o anumită “autonomie demografică”. Ele sînt omogene ca proveniență a migranților, se reînnoiesc în timp, cei care se întorc acasă fiind înlocuiți cu persoane din aceleași locuri de proveniență. Și căsătoriile poartă amprenta aceluiași cadru. Fiind comunități mari și vechi, relativ bine consolidate economic, probabilitatea revenirii lor în țară este mică.  A doua observație se referă la crearea unei anumite piețe a căsătoriei (termenul uzual – marriage market) românilor în străinătate. După datele publicate de INS, proporția bărbaților în cele 2,5 milioane de români cu reședința în străinătate este superioară celei a femeilor. Dacă urmărim numărul imigranților și emigranților pe sexe în ultimii ani (de fapt, cei care se întorc și cei care pleacă din/în alte țări), putem constata un număr mai mare al bărbaților la imigranți și un număr mai mare al femeilor la emigranți. Cu alte cuvinte, în marile comunități intră anual un număr mai mare de femei. Nu ar trebui să ne surprindă. Tinerele femei rămase în țară în localități rurale și în orașe mici și mijlocii de unde au plecat masiv bărbații au șanse reduse de căsătorie și plecarea în străinătate apare ca soluție. Rețelele de comunicare și circulație sînt bine instalate și cunoscute. Revenind la întrebare, după datele estimative ale INS, în anul 2015 în populația de români cu reședința în străinătate au venit pe lume doar 2.000 de copii. Nu știm însă cîți copii au fost înregistrați numai la autoritățile din țările de reședință și asupra cărora lipsesc datele statistice.

C.T.: În fostele țări comuniste se întîmplă la fel ca la noi?

V.G.: Căderea comunismului a avut efecte similare în aceste țări în ceea ce privește natalitatea – scădere importantă. Situația a fost diferită în cazul mortalității: acolo unde reformele structurale au fost instalate rapid și eficient, mortalitatea a fost în regres consistent încă de la mijlocul anilor 1990 și speranța de viață a crescut sensibil (Cehia, Polonia, Slovacia). Migrație externă masivă s-a înregistrat în Polonia, România și Bulgaria. Nu mă refer la țările ex-sovietice, unde destrămarea URSS a avut multiple și profunde efecte  demografice.

C.T.: E vreo deosebire, la noi, între regiunile istorice, în privința natalității?

V.G.: Lucrurile sînt în schimbare. Regiunea Nord-Est (Moldova) nu mai are supremația pe care a avut-o dintotdeauna. Valorile natalității sînt mai omogene la nivelul celor opt regiuni de dezvoltare economică. Creșterea numărului de născuți în mediul urban după anul 2003, de care v-am vorbit, a avut drept consecință o natalitate ceva mai ridicată în regiunile cu grad mai mare de urbanizare (și dezvoltare economică) – București-Ilfov, Cetru și Nord-Vest (cu 9 născuți la 1.000 de locuitori). În cele trei regiuni din sudul țării, natalitatea este ceva mai scăzută (-7-8 la mie). Putem însă spune că în toate regiunile nivelul natalității este unul scăzut, la nivel național avînd o rată a natalității mai mică de 9 la mie pentru prima dată în istoria demografică a țării (exceptînd anii de război).

C.T.: Ce-ar trebui să facă statul pentru creșterea natalității, fără se recurgă la metoda lui Ceaușescu de interzicere a avorturilor?

V.G.: Ne tot punem de multă vreme această întrebare și răspunsul a devenit unul simplist și banal: statul să sprijine familia cu copii. Dacă dorim cu adevărat o redresare a natalității în viitor, cred că o altă abordare s-ar impune:

– recunoașterea și prezentarea în fața opiniei publice, de la cel mai înalt nivel,  a stării grave a problemelor populației țării, cu accent pe nivelul natalității, și decizia guvernanților de a întreprinde programe pe termen lung de redresare;

– consultarea populației, a celei tinere îndeosebi, asupra măsurilor care ar putea schimba decizia sutelor de mii de tinere cupluri de a nu avea deloc copii, a altor sute de mii de tinere cupluri care au un copil de a-l avea pe al doilea; cred că ne înșelăm închipuindu-ne că majorarea alocațiilor (și a altor forme bănești de sprijin) ar asigura schimbarea, experiența altor țări o demonstrează;

– studierea experienței cîtorva țări cu politici familiale eficiente și construirea unei strategii pe termen lung, cu resursele pe care le avem și cu cele care ar putea fi adăugate pe termen scurt și mediu, dar altfel gîndite și alocate; creșterea privilegiată a resurselor alocate pe termen lung: nici un proiect național nu poate fi mai important decît reducerea declinului populației și a vitezei depopulării țării; stoparea lor nu mai pare posibilă;

– o monitorizare scrupuloasă a efectelor măsurilor, informarea populației asupra acestora, corectarea erorilor ori inadecvării unora dintre măsuri.

Evident, un organism de nivel adecvat ar  trebui constituit, din profesioniști de înaltă clasă.

C.T.: Sîntem în primejdie să dispărem sau să devenim minoritari ca români în România?

V.G.: Știu că este dur (și trist) ceea ce voi spune. Dar în situația demografică în care ne aflăm și a perspectivelor, lucrurile trebuie privite în față și spuse direct. De la 23,2 milioane de locuitori în anul 1990, populația rezidentă a României a ajuns la 19,8 milioane. Cu menținerea numărului mediu de copii pe care îi aduce pe lume o femeie, rezultat din natalitatea ultimilor 20 de ani (1,3-1,4) și fără o ipoteză asupra migrației externe, vom ajunge la 16 milioane de locuitori peste doar 34 de ani. După perspectivele elaborate de Divizia de Populație ONU în anul 2015, cu aceeași ipoteză (fertilitate constantă), vom fi 14,5 milioane. Pe măsură ce copiii țării vor proveni în proporție predominată (după anul 2025) și apoi totală (după anul 2035) de la generațiile mici născute după anul 1990,  resursele interne de redresare se epuizează prin dinamica internă a demograficului (raportul stare-mișcare). Și dacă numărul mediu de copii la o femeie ar fi, de mâine, de 2, scăderea naturală ar continua pînă în jurul anului 2075 și abia apoi s-ar instala redresarea. Infernala mașină demografică are legile ei.