Acum vreo opt ani am fost la Udine să țin o conferință pentru studenții de acolo, care tocmai își luaseră masteratul. În oraș era o veselie generală. Studenții umblau în grupuri, cu robele lor academice, și își spuneau fericiți unii altora dottore sau, de la caz la caz, dottoresa. Universitatea din Udine era mîndria orașului, de dată recentă. Adulții le ocroteau încîntați absolvenților exuberanța. Cafenelele erau pline. Pizzeriile de-abia făceau față clienților.
Intelectualii de centru-stînga uitaseră pentru o zi că Berlusconi era premierul Italiei, dar dacă îi zgîndăreai răbufneau amarnic și-l făceau cum le venea la gură: un clovn bătrîn, un pornograf și un urmaș al lui Mussolini, mai ticălos decît Mussolini însuși. Tînărul meu ghid, care făcuse facultatea în România și se pregătea de doctorat, își găsise o îndeletnicire mai profitabilă decît o carieră universitară, dar cum păstrase legătura cu Universitatea din pricina doctoratului, s-a rupt pentru două zile de treburile lui ca să mă ajute să mă descurc prin oraș și prin împrejurimi. Tipul avea un Logan, ceea ce echivala cu o declarație de amor automobilistic într-un oraș ai cărui locuitori preferau Fiatul sau mașinile nemțești. Nu era singurul. Echipa de fotbal a orașului, Udinese, făcea reclamă pe tricouri mașinilor „Dacia”, ceea ce contribuia la vînzări și printre suporteri.
Tînărul meu cicerone, „ghid” în traducere, era vegan. Auzisem cîte ceva despre vegani. Cît să-mi dau seama că erau vegetarieni și că erau atît de mîndri de veganismul lor, încît se considerau un soi de castă, cu o filosofie specială. Tînărul meu ghid m-a inițiat însă în profunzimile veganismului. Că nu mănîncă ei carne, ouă și orice alte produse de origine animală e una, dar ei n-ar purta pentru nimic în lume pantofi cu talpă de piele sau curele de origine animală, necum haine de piele sau de blană. Tipul mi se părea cam rotofei pentru un vegan. Mi-a explicat că asta i se trăgea de la consumul de cereale, dar și din pricină că era stresat, fiindcă se băgase în prea multe chestii, cu care nu mai știa cum să se descurce. N-avea o prietenă, ci un prieten, cam neajutorat, de care trebuia să aibă grijă.
Cum se întîmplă, după un schimb intens de e-mail-uri cu el și cu șefa catedrei de românistică de la Udine, n-am prea mai avut ce să ne spunem, așa că nu mai știu nimic despre el. O mai fi vegan? A rămas în aceeași relație cu prietenul său cel neajutorat? Conduce și azi un Logan? Și-o fi luat doctoratul în românistică?
Cînd amicul meu vegan m-a condus la aeroportul de la Udine, ne-am urat unul altuia tot binele din lume, chiar dacă, trebuie să recunosc, nici el nu și-ar fi dorit o lume ca a mea și nici eu o lume ca a lui.
1.159 de vizualizări
