Viața unui viețaș al învățămîntului

Memoriile lui Șerban Tomșa stîrnesc, poate, nostalgii printre optzeciști și printre studenții căminiști ai anilor ’80 din secolul trecut. Cu siguranță, nu și profesorilor pe care i-a vitriolat în amintirile sale. Optzecist mai mult ca vîrstă și prin aspirațiunile literare de junețe, memorialistul a debutat cu mare întîrziere, în 2003, cînd harta acestei generații literare nu părea să mai aducă noutăți. Între timp apăruseră nouăzeciștii și douămiiștii, dispăruse prematur Mircea Nedelciu, liderul prozatorilor din această serie, și se împliniseră fix două decenii de la apariția antologiei de proză scurtă Desant ’83.

Doar doi optzeciști, Florin Iaru și Magda Cârneci, scriau sub pseudonim, ca Șerban Tomșa (pe buletin, Ion Șerban). Florin Iaru a rămas fidel  pen name-ului; Magda avea să renunțe mai tîrziu la numele de împrumut, Ghica. Atunci cînd Șerban Tomșa a debutat editorial, cu un roman, optzecismul devenise obiect de arheologii literare, mai mult sau mai puțin pioase. Tot atunci, reprezentanții săi erau acuzați de cîțiva dintre mai tinerii lor confrați, poeți puși pe harță, că acaparaseră scena literară.

Născut la țară, ca Nedelciu și Gheorghe Crăciun, Șerban Tomșa a ajuns, după repartiția de la sfîrșitul facultății, profesor de gimnaziu într-o comună din județul Giurgiu. După un an s-a mutat la gimnaziul din altă comună, unde a predat din 1982 pînă în 2019, cînd a ieșit la pensie. Încît, cum scrie el pe ultima pagină a amintirilor sale: „Practic, viața mea s-a încheiat la 25 de ani, în 1981, cînd am absolvit facultatea. Pe urmă, exceptîndu-i pe scriitorii care mi-au devenit prieteni și cărțile scrise/citite, totul s-a redus la o pușcărie făcută în slujba învățămîntului românesc“. Așa se face că nici memoriile lui Ștefan Tomșa nu trec decît accidental –  iar atunci pe un ton sastisit din care răzbate un umor negru – dincolo de pragul primilor săi 25 de ani. În scurta sa viață pe care memorialistul o consideră demnă de consemnări, e posibil să ne fi întîlnit la facultate sau la cenaclurile unde mergeam și eu pe atunci, Junimea și Cenaclul de Luni. La căminele în care Tomșa a stat în studenție făceam vizite rare și scurte, cît să ieșim în oraș cîțiva dintre colegii de an și de cenaclu – așa că nu le-am prins atmosfera, iar pe el nu-mi amintesc să-l fi cunoscut. Citindu-i amintirile, am constatat că o parte dintre peripețiile de la cămin, farse, chefuri, certuri și împăcări, le știam de la protagoniștii cu care eram prieten; Nino Stratan, evaziv cu poantă, Romulus Bucur, eliptic, Sorin Preda, nepotul romancierului, cu o ironică mirare. La întîmplările de la Cenaclul de Luni am fost martor. De la Traian T. Coșovei și de la Florin Iaru știam prin cîte trecuseră în cele nouă luni de armată despre care scrie și Tomșa. Încît, pentru mine cel puțin, aceste două capitole din memoriile lui Ștefan Tomșa au trecut cu bine proba verității.

Cartea e inegală și, după cum e scrisă, autorul pare să fi făcut lungi pauze între anumite capitole, încît revine asupra unora dintre punctele sale de reper și cînd e nevoie, și cînd nu. Sînt aici și pagini în care se face auzită vocea profului de gimnaziu despre scriitori și opera lor, în jargonul referatelor ținute la așa-numitele schimburi de experiență dintre cadrele didactice și în care memorialistul mai uită să-și ia distanța cuvenită de personajul care a fost. În schimb, nimic idilic sau convențional în capitolele de „viață la țară“, despre copilărie și adolescență, în care apar des cruzimea și violența gratuită  de care e în stare blîndul țăran romîn. Doar că, în această parte a amintirilor lui, Tomșa își reprimă umorul din proza de ficțiune, încă ulcerat, parcă, de experiențele primilor ani de viață.

Cînd am ajuns la sfîrșitul cărții, prins de povestea de pînă atunci, mi-aș fi dorit să aflu și cum or fi fost „anii de pușcărie în slujba învățămîntului“ despre care memorialistul zice nu i-a venit să scrie.

Șerban Tomșa, Amintirile unui optzecist întîrziat, Editura Tracus Arte, 2022.