Pe unul dintre nepoții lui Marin Preda îl chema tot Marin. Băiat arătos, citit și cu un umor de om cumsecade. Era băiatul lui Sae, fratele cel mic al lui Preda, care locuia de mulți ani la Bacău. Ne-am cunoscut în facultate. Marinică stătea la cămin. În vacanță nu se ducea acasă. Unchiul lui, marele Preda, îl primea în gazdă în casa lui de pe strada Plantelor, care era la vreo cinci minute de mers pe jos de blocul din Popa Soare unde locuiam.
Marinică scria și el proză, povestiri de care era tot timpul nemulțumit. Ne întîlneam des la mine acasă, să ne citim unul altuia producțiile literare și ca să sporovăim despre cărțile altora. Din cînd în cînd, prietenul meu îmi povestea ce mai vorbise cu Preda, care îl luase sub aripa lui literară și îi mai spunea ce credea despre meseria de scriitor sau îi povestea întîmplări din viața lui de autor, pe care nu le băgase în Viața ca o pradă.
Marinică nu vorbea despre frecușurile casnice din familia lui Preda, la care uneori era martor. Singurul lui comentariu era că romancierul n-avea o viață de familie prea liniștită. Îmi plăcea discreția lui, chiar dacă îmi venea să-l zgîndăr, ca să aflu amănunte. Cu el, Preda nu folosea tonul caustic-ricanant cu care-i ținea la distanță pe cei ce voiau să i se bage în suflet. La fel vorbea și cu Sae, unul dintre puținii cărora le făcea mărturisiri despre momentele sale de slăbiciune.
După ce a publicat Cel mai iubit dintre pămînteni, îmi spunea Marinică, Preda era atît de fericit încît nu mai știa ce să facă. Părea dezorientat din cauza elogiilor care veneau în cascadă și a succesului instantaneu de care se bucurase romanul. Cînd era nemulțumit de ceva, Preda se simțea în apele lui. Acum, însă, spera că, în sfîrșit, cu acest roman, îi ieșise ceva cu care depășise primul volum din Moromeții. Asta și din pricină că „beliții” îi tot scoteau pe ochi că tot ceea ce scrisese după aceea nu se ridica la înălțimea Moromeților 1.
Preda scrisese ultimul lui roman la casa de creație de la Mogoșoaia, unde avea camera lui. Făcuse asta și din superstiție: la Mogoșoaia scria cel mai bine, ca și cum numai acolo talentul lui își putea da drumul nestingherit. Asta deși avea și pe strada Plantelor, în București, o încăpere, deasupra garajului, unde se putea izola ca să-și vadă de scris. Mai bine era în camera de la Mogoșoaia, unde se simțea ca în tinerețe, cu toate că Preda recunoștea că între timp se schimbaseră atîtea în viața lui, că retragerile la Mogoșoaia nu erau decît superstiții pe care nu și le putea explica. Dar acest om rațional pînă în vîrful unghiilor accepta că, așa cum nu știa cînd și de unde îi venea inspirația care-l trăgea spre o nouă carte, scria mai bine la Mogoșoaia decît la el acasă. Și tot acolo se ducea să-și trăiască fericirea după apariția romanului. Trecea pe acasă doar ca să se schimbe de haine, dar și ca să verifice că lucrurile mergeau bine și fără el.
Spre deosebire de Sae, Marinică nu credea că Preda fusese omorît de Securitate, ci căzuse victima propriei sale fericiri care îl copleșise și era convins că dacă, în ziua fatidică, Preda ar fi rămas acasă, ar fi rămas și în viață.
