Așteptam momentul ăsta de câteva luni, de când o vorbă aruncată pe Facebok de către Edwin Keleti m-a făcut să mă gândesc serios că aș putea să mă urc iar într-o mașină de raliu după 14 ani de la prima experiență. E drept, acum 14 ani nu era un Ford Fiesta R5, ci ceva mult mai rudimentar, dar nici eu nu aveam pretenții, cum, de fapt, nu am avut nici anul ăsta. Ideea în sine că pentru câteva minute, cât durează o trecere la shakedown, voi putea ocupa scaunul făcut celebru de Victor Ponta îmi era suficientă.
Nu știu dacă vi se întâmplă, dar, de multe ori, atunci când aștept cu prea multă nerăbdare un lucru, ajuns în faza tangibilității, am șanse mari să ratez. Așa mi s-a întâmplat și vineri dimineață, când, la ora 7, ar fi trebuit să fiu în parcarea unui hotel din Tulcea, pentru a pleca alături de echipa BCR Leasing Rally Team spre shakedown-ul Raliului Deltei de pe Dealul Pietros, de lângă Agighiol. Doar că la ora 7 și 48 de minute mă aflam încă în pat, visând dulce că sunt prim-ministru după ce m-am lansat urmând calea deja bătătorită de actualul premier, lansându-mă în politica mare după ce am fost copilotul lui Edwin.
Ca să pun primele cărămizi la temelia visului am fost nevoit să mă mișc repede. Atât de repede încât i-am enervat puțin pe niște polițiști de la rutieră, care mi-au explicat, în timp ce-mi scriau amenda, că drumul dintre Tulcea și Agighiol este, totuși, un drum județean, iar limita de viteză este de 90 de kilometri la oră. Știam, dar voiam, într-un fel sau altul, să-mi șterg roșul rușinii din obraji, răcorindu-mă prin geamul deschis al bătrânului Renault până voi ajunge la locul de start al shakedown-ului.
Norocul meu a fost că oamenii strânși în micul bivuac tehnic al echipelor BCR Leasing RT și Colina Motorsport păreau obișnuiți cu tot soiul de fițoși neobișnuiți cu strictețea raliurilor, așa că au trecut elegant peste impolitețea întârzierii mele de peste 40 de minute față de ora oficială de start pentru ultimele teste dinaintea Raliului Deltei. Al doilea noroc a fost că nu eram singurul programat să se joace de-a copilotul lui Keleti.
Undeva, la o masă, copilotul adevărat al echipajului Keleti-Csomortani, Botond, își scria pe un caiet indicațiile pe care urma să i le sufle în cască lui Edwin în timpul probelor speciale ale zilei. În scurt timp a revenit și Edwin cu Fordul lui Fiesta R5, după prima trecere din cele patru pe care avea să le facă în timpul celor trei ore de shakedown. Nu ne știam decât din scris și de pe Facebook (Edwin scrie, și nu o face rău, fiind mulți ani editor-șef al Pro Motor și având multiple colaborări în media auto, inclusiv în răposatul trust Realitatea-Cațavencu), dar după ce a coborât din mașină și și-a făcut o poză cu cel care-l asistase în dreapta la acea primă trecere, Edwin a venit spre mine și mi-a strâns mâna de parcă ne cunoşteam de ani buni. Asta m-a făcut să mă simt ceva mai bine și să încep să trec peste faptul că fusesem un mare nesimțit întârziind la un cadou ce-mi fusese făcut la insistențele mele.
Edwin a plecat repede, alături de un al doilea copilot, spre o nouă trecere, iar pentru mine a început ceea ce părea a fi al doilea final prematur al aventurii la shakedown. Am luat combinezonul roșu pe care mi l-a dat Anne-Marie (“Ăsta e cel mai mare pe care-l avem, să știți”) și am încercat să-l îmbrac. Mă așteptam, sincer, să nu mă încapă, dar în lățime. Problema, însă, a fost că era puțin cam scurt. M-am chinuit să mă strecor înăuntru, gândindu-mă că și dacă ar crăpa pe mine tot voi găsi niște bandă adezivă să-l cârpesc, dar nu voi renunța în ruptul capului la experiența asta, prin orice umilințe ar trebui să trec. Iarăși, oamenii drăguți din echipă au evitat să râdă de mine când am ieșit stânjenit din mașina de asistență în care mă schimbasem.
Edwin s-a întors din a doua trecere și eram gata să mă urc în dreapta lui. Numai că mașina trecuse peste un bolovan destul de serios, așa că m-a gândit că asta a fost, măcar am apucat să-mi pun combinezonul pe mine. Doar că verificarea unei mașini de raliu nu durează cât durează verificările prin service-urile românești. În 15-20 de minute, mașina fusese ridicată pe capre, scutul spate demontat, îndreptat și remontat, niscaiva piese verificate și reverificate, reglate și apoi Fordul a fost lăsat înapoi pe roți, spre ușurarea tuturor. A urmat un alt moment greu, în care am fost înghesuit în mașină. Edwin ar fi vrut să și putem vorbi în timpul probei, dar casca lui Boti, cea care avea și sistemul de comunicații funcțional, nu mi-a încăput pe cap. Cum fundul de vădană neglijentă nu-mi încăpea ca lumea în scaun, piciorul drept n-a vrut să se strecoare peste roll-bar decât cu ajutor extern, iar centura de siguranță nu s-a închis decât după ceva eforturi. Dar orice-ar fi fost, eram hotărât să nici nu respir dacă de asta era nevoie pentru a-mi trăi minutele de glorie.
Am stat o vreme la coadă la start și eram atât de dezorientat încât aș fi dat oricui ar fi bătut în geamul mașinii fișa probei și declarația pe proprie răspundere că n-am nici o pretenție în caz de accident. Până la urmă am scăpat de declarație, am recuperat fișa completată cu ora startului (10:21:00 pentru curioși) și mașina a țâșnit. Un adevărat copilot ar fi dictat indicațiile scrise în caiet după recunoaștere, dar eu eram preocupat să-mi țin mâinile între picioare pentru a nu deranja pilotul, să mă uit pe geam ca să văd, totuși, traseul și, în același timp, să-l urmăresc pe Edwin cum schimbă rapid vitezele, negociind viraje pe drumul de pământ și pietriș la viteze care mie-mi sunt accesibile doar pe autostradă. După două minute și nouă secunde, Edwin a încetinit brusc și a început să umble la panoul de control. Am crezut că i-am purtat ghinion și că mașina a pățit ceva, dar, de fapt, proba se terminase, iar motorul trebuia scos din regimul de probă, în care nu poate funcționa decât 1.200 de kilometri, și adus în regimul normal, folosit pe etapele de legătură.
Edwin m-a întrebat de vreo două ori dacă a fost OK. Fusese atât de wow, de fapt, încât n-am reușit decât să bălmăjesc ceva ce oricum nu s-a auzit din cauza zgomotului. Am ajuns din nou la mașinile de asistență și măcar am reușit să ies din mașină olecuță mai elegant decât intrasem. Evident, am reușit să mai fac una sau două glume previzibile despre Ponta. La una dintre ele mi s-a răspuns înțelegător că, pe vremea când concura alături de Edwin, Victor Viorel beneficia de un scaun ceva mai mare decât cel al lui Botond. Asta m-a mai liniștit.
Nu știu când voi reuși din nou să mă urc într-o mașină de raliu, dar măcar voi încerca să o fac cât mai repede, căci a început să-mi placă. Senzațiile sunt greu de descris, dar merită orice efort. Problema e că am început de sus, într-o mașină de clasa 2, probabil cea mai bună din Campionatul Național de Raliuri de anul ăsta. Dar cum la ora 7,48 nu mă mai gândeam că voi apuca să mă bucur de favoarea ce mi s-a făcut, nici acum nu disper. Într-o zi… A, și nu, premier tot nu vreau să ajung, am treabă.
Foarte fain scris, felicitari pentru experienta!