Eram la Chișinău acum vreo trei ani, de Ziua Limbii Române. Nu mai fusesem acolo pînă atunci. Mulți ani trăsesem nădejde că mă voi duce la Chișinău fără pașaport. Tot așteptînd să se unească Basarabia cu țara, mă întîlneam la București cu prietenii scriitori unioniști din Republica Moldova. Se uitau tot mai sceptici la mine și mă sfătuiau ca pînă la Unire să le fac o vizită cu pașaport. La aeroport, niște polițiști cu chipie înalte, după moda sovietică. Vorbeau rusește între ei. Pe românește se descurcau mai greu. Se străduiau însă.
Ceilalți scriitori de dincoace de Prut mai fuseseră la Chișinău. Cunoșteau cît de cît orașul. Cel mai bine se descurca Vasile Ernu, care știa și rusește. Bulevardele– late și drepte, trasate după tipic rusesc, de la Petru cel Mare citire. Începuse o campanie electorală pentru primăria orașului. În centru, un tip înalt, care legase de un lung băț de undiță din fibră de sticlă un steag rusesc, agita steagul și striga ceva pe rusește, cu o voce triumfătoare. Lumea își vedea de treburi. Troleibuzele și autobuzele vechi, sovietice,circulau lenevos. Automobile puține.
Hotelul în care ne-au parcat gazdele avea opt etaje. Fusese ridicat pe vremea cînd Chișinăul era capitala Republicii Unionale Moldova. Semăna cu hotelurile noastre rămase de pe vremea lui Ceaușescu. Printre oaspeți, oameni de afaceri ruși, cîțiva care vorbeau engleza și niscaiva turiști, cam sărăcuți. În prima seară a șederii noastre sîntem invitați la o degustare de vinuri locale, într-un restaurant. Ceremonie după tot tipicul, cu juriu și cu niște formulare pe care trebuia să le completăm și noi, cu toate că n-aveam decît experiență de consumatori. La competiție participau noii producători de vinuri din Republica Moldova. Erau profesori, ingineri,economișticare-și recăpătaseră pămînturile și se apucaseră de făcut vinuri.
Toți avuseseră rude deportate în Siberia pe vremea lui Stalin. Unii dintre deportații lor ajunseseră „na Sibir” fiindcă ar fi avut relații cu autoritățile române sau fuseseră primari ori angajați ai statului între cele două războaie mondiale sau în anii ’40. Ăștia ar fi fost „politicii”. Cîțiva însă ajunseseră în Siberia fiindcă erau proprietari de pămînt, unii dintre ei cu documente care le atestau proprietatea, vechi de secole. Puțini s-au întors din Siberia. Avuseseră pe pămînturile lor confiscate,care ajunseseră în stăpînirea colhozurilor,și cîte o vie din care își făceau vinul lor, de-l țineau în butoaie, în pivniță. Așa că iarna, cînd stăteau acasă, le povesteau nepoților cum se pune de-o vie și cum ajung strugurii vin. Toți acești noi producători pregăteau vinul după vechi metode pe care le țineau minte din copilărie, cînd, în timp ce la masă se bea vodca nebună, produsă la fabricile unionale ale statului, bunicii lor tînjeau după vinul lor cuminte,de odinioară.
1.665 de vizualizări
