Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

VIRGIL TĂNASE: „Cei dinainte ar fi vrut să-i credem, iar celor de-acum puțin le pasă că nu-i credem“

Zoom VIRGIL TĂNASE: „Cei dinainte ar fi vrut să-i credem, iar celor de-acum puțin le pasă că nu-i credem“

N. Ceaușescu a pus Securitatea să-i asasineze la Paris pe Paul Goma și pe Virgil Tănase. Securitatea n-a reușit nici măcar să-i intimideze. Virgil Tănase e și azi scriitorul care spune (scrie) numai ce crede, indiferent despre ce sau despre cine e vorba. Detestă autoritarismul și crede în dreptul la cuvînt al celor pe care politicienii se fac că nu-i aud.

Cristian Teodorescu: „O sută de ani, drace! Ce repede trece timpul!“, își zice Patriarhul din romanul lui Márquez. Dar șaptezeci și cinci plus?

Virgil Tănase: Ei, Márquez e mare, măsoară cu suta de ani. Eu, dintr-o limbă mai restrînsă, umblu cu pași mai mărunței: „Trec anii, trec lunile-n goană / Şi-n zbor săptămînile trec…“. Și-mi zic: Doamne, cît de mari sînt poeții minori! Topîrceanu, Minulescu: „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămînă / Un bătrîn şi o bătrînă / Două jucării stricate…“. La Paris plouă șapte zile din șapte…

C.T.: Anul trecut, Paul Goma a murit de COVID-19. N-a călcat niciodată în România după revoluție. Nu cred că se omora după decorații și, dacă i s-ar fi dat vreuna, aș băga mîna în foc că ar fi refuzat-o. Totuși, nici un președinte al României n-a încercat cît a fost Goma în viață și după ce a murit, postum adică, nici președintele de azi n-a încercat, deși Goma nu l-ar mai fi putut refuza. Asta spune ceva – sau mă înșel?

V.T.: Aș zice că e reciproc: nici Goma nu i-ar fi decorat pe președinții de care spui. În ce-l privește pe Ion Iliescu, cred că n-avea dreptate. La telefon, ne-am burzuluit unul la altul pe acest subiect. Goma nu împărtășea părerea mea că Ion Iliescu a fost, după 1989, singurul adevărat om politic de la noi – dixit Thierry de Montbrial, președintele Institutului Francez de Relații Internaționale – și că atunci cînd s-au năpustit peste noi tătarii cu, în vîrf de bunciuc, drepturile omului (mai precis, ale omului cu colții cei mai puternici) a reușit să modereze invazia ca valul să nu ne înece cu desăvîrșire, evitîndu-ne totodată soarta sîrbilor sau a irakienilor. (Cei cu armele de distrugere în masă niciodată găsite! „O sută sau două sute de mii de morți de pomană? Da, ne-am înșelat. Pardon, scuzați! Dar companiile noastre au recuperat petrolul…“)

C.T.: Românii care au plecat la Paris după 1990 ziceau că măcar copiii lor să se nască într-o țară normală. Copiii s-au născut. Au învățat să dea cu pietre în țara de adopție a părinților lor?

V.T.: Eiii! Părinții mai aveau o țară. Mînați mai degrabă de dorința de chiverniseală (legitimă, treaba lor!) decît de cea de „normalitate“ (care dacă s-ar ști ce e, multe s-ar schimba pe lumea asta), părinții dădeau cu piatra în țara lor (cînd vrei să-ți omori cîinele zici că e turbat). Noua generație a crescut într-un Occident unde toată vlădica se străduiește să convingă opinca, adică pe noi, proștii, că nu mai există țări. Noii născuți, cum îi numești, se trezesc pe-o punte fără vapor. Îi duc vâînturile, valurile… Deh, europeni! Așa că nu mai știu, sărmanii, unde să dea cu piatra. Pînă la urmă, fac și ei ca toată lumea: dau cu pietricele în Rusia, că ea mai e acolo!…

C.T.: La București, COVID-ul nu e așa de performant cum e fratele lui de la Paris – cel puțin așa zic cifrele, despre care unii din branșă susțin că ar fi măsluite. Ne întoarcem la minciunile de pe vremea lui Ceaușescu?

V.T.. N-are ea dreptate Mărie de la Rozavlea, care spune că „toți ne mințesc“?! Numai că cei dinainte ar fi vrut să-i credem, iar celor de-acum puțin le pasă că nu-i credem.

C.T.: Are și Franța, sora noastră de geantă latină, corupții și dobitocii ei în funcții publice. La noi însă parcă sînt mai mulți și mai grupați, nu?

V.T.: Să nu ne socotim noi, românii, mai cu moț decît alții! Prostia și semidoctia (cultura din cubulețe de la Science Po), ca și corupția, sînt echitabil distribuite. Numai că, în Franța cel puțin, nu statul e vițelul cel gras și, față de averile constituite, ce se poate smulge prin politică e o ciupeală neînsemnată. În România, unde grupurile internaționale iau partea leului, nu mai rămîne decît ciupeala. De fapt, nu mai intră în politică decît actorii care vor aplauze la scenă deschisă, deși împușcă cu gloanțe oarbe și joacă un rol scris dinainte nu de alegători, ci de „legile obiective ale pieței“ (altfel spus, de cei care au puterea economică și pe care nu-i alege nimeni). Hai, gogomani, la jubi…, pardon, la urne!

C.T.: Rostit de politicieni cuvîntul „reformă“ a ajuns să însemne contrariul a ceea ce scrie în dicționar despre el. Încît în Europa și nu numai au tot mai multă trecere la alegători extremiștii și populiștii sătui de democrație. De curînd a reintrat și România în rînd cu democrațiile avansate. După ce partidul lui C.V. Tudor a zburat din Parlament, a intrat acest AUR. legionaroid. Era de așteptat?

V.T.: Ia să lăsăm gluma, să stăm strîmb și să judecăm drept. 1) Alegători extremiști? Nu înțeleg. Dacă sînt alegători înseamnă că votează pentru un partid legal. Or nu putem numi „extremist“ un partid atîta timp cît o autoritate judecătorească n-a constatat că nu respectă legea „democratic“ votată. Altfel spus, „alegătorii extremiști“ e o formulă a celor care năzuiesc la dictatura unui partid unic: un conglomerat de frați aparent vitregi, dar toți uniți contra oricui nu joacă în horă. Pe deasupra, ce facem cu voturile acestor „alegători extremiști“? Ei sînt cetățeni de mîna a doua? Dacă nu-s de părerea noastră n-au dreptul la cuvînt?! Nu înțeleg.

2) Mă amuz ca la circ de surlele care țiuie avertizîndu-ne să ne ferim de „populism“, că arde. Păi, ce e democrația dacă nu populism? Dar poate că cei speriați de „demos“ nu știu grecește? Sau socotesc că poporul nu știe ce e bine pentru el. Îi trebuie „dascăli“: ieri Partidul, azi tehnocrații. Numai că e necinstit să-ți atribui prestigiul unei voințe populare cînd ești șef de gang. În Occident, tot mai mulți comentatori constată derivele „autoritare“ ale unei clase politice rupte   de cei pe care pretinde că-i reprezintă (înfrățindu-se în trădare, partidele de   guvernămînt din Franța n-au ținut cont de referendumul din 2005 prin care francezii au respins proiectul de Constituție europeană. Aud?!).

3) Mi-e cam lehamite să mi se împuie urechile cu legionarii (un curent mort și îngropat de-un veac)! Zmeii care se burzuluiesc împotriva unui partid politic de azi ar face mai bine, cred, să-i combată punct cu punct principiile în loc să-l discrediteze după un calapod care-mi amintește anii ’50, cînd, de cum scăpai un pîrț împotriva Partidului, erai imediat calificat de fascist. Ponegrirea strict declarativă a adversarului politic mă face să mă îndoiesc de onestitatea celor care recurg la acest mijloc de intimidare, probabil pentru că n-au argumente în măsură să le doboare pe cele dimpotrivă.

4) Cît privește această falsă Europă țesută din ițele unei ideologii liberale  perfect descrisă de Marx, ea este un fetus mort înainte de-a se naște, o structură depășită, retrogradă, conservatoare și dogmatică. Adevărații reacționari ai zilelor noastre sînt progresiștii europeni – care în 1989 n-au născocit noi forme de existență colectivă, ci s-au întors la cele de dinainte de război. Altfel spus, o restaurație. Adică o rușine istorică. Pentru administratorii de la Bruxelles (marxiști invertiți: „lupta de clasă există și noi, bogații, am cîștigat-o“, Warren Buffett), oamenii nu sînt decît niște producători de bunuri materiale. Am însă convingerea că omul e altceva decît ceea ce ne propun acești impostori care, ca să ne fure punga, s-au ascuns sub chipiul uriaș al adevăratei Europe, cea pe care popoarele noastre o clădesc în cuget de trei mii se ani… Apropo: scriitorul care sînt și care socoate că înțelepciunea milenară a unei colectivități se tezaurizează în limbă constată că, țîșnită din piața cărbunelui și a oțelului, măreața Europă comunitară n-are o limbă a ei – decît poate pe cea a Americii pentru care Europa e un Far East sălbatic și care ne pregătește soarta indienilor: un genocid ascuns sub preș. E firesc ca oamenii care nu vor să piară ca la Sand Creek sau la Wounded Knee să se ridice cît și cum pot împotriva celei mai cumplite crime împotriva umanității care este politica mondialistă a capitalismului. Ideologia liberalismului economic ne întoarce la condiția de fiară, cele mai puternice sfîșiindu-le pe cele slabe – asta se cheamă „libertatea de a întreprinde“. Or, istoria omenirii este efortul de a ne rupe din legea animală în numele a ceea ce a rămas neclintit de la zămislirea lumii: binele, dreptatea, cinstea, bunătatea – sădite în noi atît de trainic încît nici o ideologie nu le poate smulge.

C.T.. Un tînăr ministru din guvernul în curs de la București se mira că-l ușuie presa că voia să angajeze o fostă turnătoare. Cum de a ajuns să nu mai conteze o asemenea porcărie sinistră?

V.T.: Ce-a fost verde s-a uscat, ce-am iubit s-a scuturat!… Hai să mai uităm de cum a bătut soarele vara trecută și să nădăjduim că omul își poate schimba năravul, că de aia-i om și nu lup. Numai supraveghetorii, care nu sînt nici om, nici lup – poate gîndăcei de bălegar? – nu-și schimbă vocația nici pe ploaie, nici pe-omăt. În timpul ocupației germane, la Komendatura Parisului se pusese un afiș: „Nu mai primim denunțuri!“.

C.T.: Cum e mai bine – să stai la Paris și să scrii în românește sau să scrii în franțuzește locuind la București? Ar mai fi și calea de mijloc, a lui Virgil Tănase, să scrie la Paris în franțuzește și să fie tradus la București.

V.T.: Pardon, nu tradus – așa ceva nici nu se poate! Îmi rescriu cărțile în românește și cum, din modestie, mă străduiesc să nu vorbesc eu, ci limba care trece prin mine, cărțile de-aici sînt altele decît cele de-acolo. Iar dacă aș avea de ales, mi-ar plăcea să stau la Roma sau măcar undeva pe-un mal de mare caldă, că oricum locuiesc dintotdeauna în aceeași casă cu grădină și doi nuci, care nu mai este, dintr-un oraș de la Dunăre.

Citeşte mai multe despre:

1 comentariu

  1. #1

    Rasa pe cale de disparitie. Noroc ca scrie.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Tulpina din grădina Maicii Domnului

    2 martie 2021

    Motto: Într-o grădină, sub o tulpină, zării un virus ca o lumină. Să-l rup se strică, să-l las mi-e frică, că vine altul și ni-l ridică. A trebuit să treacă […]

  • America ungarului cenușiu

    2 martie 2021

    Puține țări de pe planeta Pămînt egalează România în devotamentul arătat Americii. Parteneriatul strategic pe care, altminteri, SUA îl are cu multe națiuni a atins la noi standarde evanghelice și […]

  • Nepriceputul cu patalama

    2 martie 2021

    Cu 15 zile înainte de a se împlini 165 de ani de la dezrobirea romilor în Țara Românească (166 de ani de la dezrobirea lor în Moldova), Curtea de Apel […]

  • O moarte simbolică

    23 februarie 2021

    Înainte de a se fi măritat cu aprigul bărbătuș Vijulie, femeia cu barbă Stelian Tănase nu părea a ști să dea în bobi și a citi în zațul cafelei, ca […]

  • A venit și vremea arătării diplomelor

    23 februarie 2021

    În toate campaniile, PNL și USR-PLUS s-au dat mai școliți ca proștii de la PSD. Au lăsat mereu să se înțeleagă că ei sînt legitimați de cunoștințe dobîndite în universități […]