Uneori sunt întrebat dacă nu cumva mi-e cald cu toți dinții în gură. Habar n-am. E genul de întrebare atât de prostesc-agresivă la care nu poți răspunde decât cu fuga, dacă vezi că interlocutorul insistă. Și, totuși, vara asta a fost atât de cald, chiar și noaptea, pe alocuri, încât fuga nu mi s-a părut o opțiune. Cu instinctul de conservare anihilat de căldură, poți ajunge să gândești că un tricou plin de sânge arată mai bărbătesc decât un tricou plin de transpirație.
Mai ales că întrebarea cu pricina, rostită în poloneză, tradusă în rusă și din rusă în română, nu mai pare atât de amenințătoare. Până la urmă ce? Ar fi putut să mă pocească prin intermediul a doi translatori? Exclus. Ori intervenea cineva pe parcurs, ori loviturile își pierdeau, la traducere, tăria.
Dar poate că nici măcar nu asta întrebase polacul primordial. Al cărui nume îmi scapă. Sunt convins că făcusem cunoștință la un moment dat, dacă nu cumva era unul dintre cei veniți mai târziu. Oricum, singurul nume pe care mi-l amintesc este cel al lui Pawel, liderul lor la bere și șeful lor pe șantierul naval. Căci polonezii pe care i-am cunoscut acum câteva săptămâni lucrau la șantierul naval din Tulcea.
Eu ieșisem să-mi iau țigări, iar dacă vrei să faci asta pe la 12 noaptea, în Tulcea, ai ceva de mers. De fapt, cam ca în orice alt oraș, de când criza a subțiat considerabil numărul non-stopurilor. Am alte trasee, de obicei, dar de data asta m-am lăsat atras de proaspăt remodelata zonă “Trei fântâni”. Pe vremuri, nu cu mult timp în urmă, acolo erau chiar trei fântâni arteziene, circulare, cam prăfuite, e drept. De pe la sfârșitul anului trecut, în același loc zac trei chestii pătrățoase care seamănă cu niște jaccuzzi-uri bolnave, pline cu bolovani. Pe lângă ele se ridică falnici niște arbori cu vibratoare roșii. Or fi vrut să fie altceva, în viziunea arhitectului, dar pe întuneric exact așa arată: a copaci care au rodit vibratoare. Și culoarea e de mare excepție: un roșu intens, ca acela care a dat numele cartierului din Amsterdam. Sau altor cartiere similare.
În seara cu pricina, ca niciodată până atunci, la “Trei fântâni” era plin. De obicei, la ora aia, cele trei prostituate știrbe ale orașului încearcă să agațe clienți. Mai mult cu forța, arătându-ți discret că sunt împreună cu niște matahale. Dar, cum am spus, de data aia era plin, iar știrbele lipseau, cum lipseau și matahalele. În schimb, pe bănci, la măsuța din fața non-stopului, la mesele de șah și cam peste tot pe unde se putea sta sau pe care se putea sprijini o sticlă de bere erau niște băieți în jur de 30 de ani care vorbeau limbi străine.
O altă particularitate a Tulcei este că mai toate localurile se închid pe la ora 12. Mai puțin vreo două cluburi de fițe, dar cine Dumnezeu umblă prin alea? Așa că mai toate cluburile de fițe or fi ele deschise până dimineața, dar se închid în ritmul de două pe an. Se deschid altele, e drept, dar rar.
În fine, până la urmă am aflat, la prima bere, că vorbitorii de limbi străine sunt polonezi. La a doua bere am aflat că nu au venit cu vreo navă de croazieră și, neavând unde bea, s-au refugiat în fața non-stopului. La a treia bere…
Nu, n-am ajuns la a treia bere. Nu eu, de data asta. Chiar voiam să știu ce fac 20-30 de polonezi sâmbătă noaptea în centrul Tulcei, în afară de a bea. Dar am fost dezamăgit. Sâmbăta și duminica nu făceau nimic altceva decât să bea. Cei mai norocoși reușeau să se smulgă dintre prieteni cu câte o domnișoară, mergând în camerele lor de la Hotel Egreta. În restul săptămânii, însă, mai ales ziua, lucrau din greu. La șantierul naval. Șantier care este, de ani de zile, singura mare întreprindere din Tulcea care mai funcționează. Unde lucrează câteva mii de tulceni. Iar întrebarea mea a venit, la un moment dat, destul de firesc: “Bine, dar cât de buni sunteți voi, de sunteți preferați românilor?”. Nu aici era să mi-o iau în dinți, căci Pawel mi-a răspuns foarte mândru: “Suntem foarte buni. Eu sunt foarte bun, sunt șef de echipă. Și ei sunt foarte buni”. “Câștigi bine, Pawel?” “Am cazarea plătită. Și masa.” “Dar cât câștigi?” “Sunt șef de echipă, nu toți câștigă la fel.” Și mi-a zis, până la urmă. Și n-am să vă spun, pentru că i-am promis. Dar câștigă bine. Mai bine decât câștiga în Polonia. Mai prost decât ar fi câștigat pe un șantier naval din Norvegia sau din Anglia. Dar și berile sunt de cinci ori mai ieftine aici decât în Anglia sau în Norvegia. În plus, pe acolo lucrează români, care cer salarii mai mici.
Căci, de fapt, de aia lucrează polonezii pe șantierul naval din Tulcea: românii buni, cu adevărat buni, au plecat, în marea lor majoritate, să lucreze afară. Culmea, nu câștigă cât ar fi câștigat un polonez angajat pe același post, dar dacă ar fi rămas aici, fiind la fel de buni, ar fi câștigat tot mai puțin decât un polonez angajat în Tulcea. De trei-patru ori mai puțin. Mai nasol e că șantierele navale din Norvegia, Anglia sau Polonia sunt considerate scumpe. Pentru că mâna de lucru e scumpă. Chiar dacă aduci români. Așa că multe comenzi se externalizează în România. Sau în țări și mai estice. Unde ajung să lucreze polonezi. Și norvegieni. Și britanici. Care câștigă mai bine decât românii care s-au dus să lucreze în locul lor la șantierele care se închid.
Hai, că sunt din ce în ce mai confuz. Toată lumea spune că în capitalism e mai simplu, că funcționează cererea și oferta. Și atunci, de unde brambureala asta? Pawel n-a știut să-mi explice. N-am insistat. Și așa, simțeam un gust puternic și amărui dincolo de puterea mea de suportabilitate.
