Vlăduț și merele de aur

Am zburat cinci ore cu avionul cu Vlăduț, șase ani, genul copilului: urlător. Din momentul în care Vlăduț a pus piciorul în avion și pînă cînd l-a părăsit, întreaga sa existență la bord a fost un urlet. Deși temele supărării păreau să fie multiple, cea mai mare dintre ele era că maică-sa nu voia să-i dea măr nici în ruptul capului. Undeva deasupra Mediteranei, în avion s-a creat un grup de intervenție cetățenească, sprijinit din umbră și de stewardese, dar probabil și de turnul de control, care a început să intervină discret pe lîngă mama lui Vlăduț ca să-i dea copilului mărul și să încheie criza ostaticilor. Profitînd de faptul că mama lui Vlăduț s-a dus pînă la toaletă, o vecină de scaun i-a rostogolit un măr în brațe lui Vlăduț, sfătuindu-l în același timp să se prefacă că mărul pur și simplu s-a materializat acolo. Vlăduț l-a mîncat cu poftă, apoi 30 de minute a vomitat, pentru că maică-sa avea un motiv temeinic să nu-i dea mere lui Vlăduț: aparent, Vlăduț e genul de copil care vomită de la mere în avion. Pînă la aterizare, toată lumea a stat cu capul plecat, parțial ca să nu fie lovită de Vlăduț, parțial ca să evite privirile otrăvite ale mamei lui Vlăduț. Dar măcar a ieșit și ceva bine din asta: la aterizare nu mai avea nimeni chef să aplaude.