Votând ca „proștii” sau Poveste de turist electoral

Votez de ceva vreme. O fac mai furios sau mai detașat,

mai aprins sau mai blazat. Ca să-mi condimentez viața electorală, când între mine și candidați tindea să se instaureze rutina, am înceract să votez în cele mai nebunești locuri. Am votat la Păltiniș, am votat, desigur, în București, în toate cartierele în care am stat sau în care am avut doar domiciliul din acte. Am votat la Tulcea, am votat în străinătate, și tot așa. Am votat la locale, am votat la parlamentare, am votat la prezidențiale, am votat la toate referendumurile cu excepția celui din 1991, când n-aveam vârsta necesară. Am făcut campanii pentru a chema lumea la vot și m-am pișat cu stropi pe toți cei care s-au pișat pe el de vot. Cred, totuși, că am absentat la unul sau două scrutinuri.

Am votat, în 2000, cu Ion Iliescu, așa cum au făcut-o mulți, foarte mulți dintre cei care l-ar perpeli pe bătrânul comunist la foc mic în timp ce-i smulg unghiile de la mâinile alea pline de sânge.

M-am bucurat o singură dată după niște alegeri:

în 1996, când Emil Constantinescu a câștigat prezidențialele, deși îmi displăcea profund omul. La nici jumătate de an după noaptea aia petrecută în Piața Universității mi-am jurat că niciodată nu mă voi mai bucura după niște alegeri. „PDSR-CDR, aceeași mizerie” nu e o chestie inventată ieri de hipsteri, ci are rădăcini adânci în istoria post-decembristă a României.

Din 1996 votez constant, la prezidențiale, în turul întâi, cu reprezentantul UDMR. Pentru că în 1996 a fost primul an în care a candidat la prezidențiale un reprezentant al UDMR. Și pentru că vreau ca prin votul meu să arăt că nu suntem chiar niște sălbatici înapoiați care respingem conviețuirea alături de minorități. Nu e vorba de nici o ideologie, nu e vorba de pasiune, e vorba despre un pas spre civilizație pe care-l fac de fiecare dată. În definitiv, nici eu nu sunt chiar român verde și da, vreau ca minoritarii și ăștia cu nume ciudate – pe care alegătorii, mai ales cei din cale-afară de inteligenți, aleg să le stâlcească pentru a-și arăta disprețul față de venetici – să se bucure de ceva mai mult respect. Așa se face că ieri dumincă, la ore târzii, căutam o secție de votare la care să-mi exercit dreptul constituțional de a nu vota cu cine vor elitele patriei, ci cu cine vreau eu.

Desigur, căutam o secție de votare pentru că nu eram acasă. Nu eram nici măcar aproape de adresa din buletin și eram cu atât mai departe de domiciliul real.

Am încercat, mai întâi, să votăm în Ploiești. Greu.

Dacă nu ești de-al locului, n-ai nici o șansă să găsești o secție de votare. Îmi amintesc anul 1990 și fatidica dată de 20 mai, Duminica Orbului. Pe toți copacii, pe toți stâlpii de iluminat public se găsea câte o pancartă de lemn în formă de săgeată care trimitea spre secția de vot. N-aveam drept de vot, dar mă uitam fascinat la sutele/miile de oameni care stăteau la coadă pentru a vota. Liberi, orice s-ar spune. Stăteau ore întregi, într-un soare de mai mai arzător decât te-ai fi așteptat. Mii de oameni la o singură școală unde se organizaseră mai multe secții de votare. De-abia trecuseră cinci luni de când se bucuraseră că au scăpat de cozi și iată-i că stăteau de bunăvoie și nesiliți de nimeni la cozi mai mari decât cele la carne, mult mai mari decât cele la unt și lapte, incomparabil mai mari decât cele la portocale, lămâi, banane sau cafea solubilă. Rezultatul? Dezastruos pentru toți cei care susțineau punctul 8 de la Timișoara. Normal, altfel, pentru o democrație incipientă. Atunci s-a vorbit prima dată despre voturile proștilor care trag elitele vizionare în jos. Dar, până la urmă, asta este democrația cu drept de vot universal. Votul celui mai rafinat filosof, care poate vedea cu coada ochiului care-i binele și care-i răul, valorează exact cât votul unui analfabet politic. Nasol, nu?

Așadar, cum secțiile de votare nu apar în Google Maps, cum indicatoare nu erau și cum liceele care ne-au ieșit în drum păreau închise (chiar, cum de nu mi-a dat prin cap să cobor din mașină și să mă filmez în fața unei uși închise, urlând că vreau să votez?), am hotărât să trecem mai departe, sperând că vom găsi o secție de vot până la închiderea urnelor.

Pe drumul dintre Ploiești și București

e la fel de greu să dai, fără a te pierde pe ulicioare, de o secție de votare. Așa că ce faci, căci ceasul ticăie? Oprești lângă primul echipaj de Poliție întâlnit în cale şi întrebi unde-i cea mai apropiată secție de vot. Taman în Otopeni. Da’ măcar e luminată, chiar dacă trebuie să te întorci la pod pentru a da de ea.

E târziu, iar lângă secțiile de votare găsești greu un loc de parcare. Nu e coadă, absolut deloc. Totuși, pentru a vota pe liste suplimentare trebuie să aștepți. Suntem noi doi, eu și soția mea, iar în spate, la coadă, mai sunt câțiva muncitori care lucrează în construcții în zonă. Durează cam opt minute pentru fiecare persoană. Completarea declarației pe proprie răspundere în fața unui om din secția de votare, în timp ce el îți copiază datele pe lista suplimentară. Compararea corectitudinii datelor, preluarea buletinului de vot, ștampilarea, introducerea în urnă. Da, cam opt minute de om.

Ieșim din secția de votare, chicotind. Dacă Hunor Kelemen va avea un vot la Otopeni s-or găsi unii să urle că-i fraudă electorală.

Ajungem, târziu, la adăpost. Votarea s-a terminat de multă vreme. Curg imagini din diverse secții de votare și, de asemeni, curg comentarii. În câteva secții din diaspora e necaz mare, oamenii n-au putut vota pe liste suplimentare. Procesul a cerut prea mult timp. Dacă și la ei a durat opt minute de om, e de înțeles. Cei care au stat ore întregi la coadă sunt priviți ca niște eroi. În același timp, se vorbește despre listele suplimentare din țară. Fraudă clară. Turiști electorali, ce mai. Și proști, proști rău, care și-au vândut votul pentru un kil de ulei. O chestie de kilometri. Dacă eram cu câteva sute mai la vest, eram erou. Așa, sunt doar un prost care, mai mult ca sigur, şi-a bătut joc de viitorul ălora care oricum au plecat să-și facă un viitor în străinătate.