Cațavencii a fost partener media la Festivalul de Muzică Bună. Mai mult, am fost implicat personal în organizarea acestuia. De aceea nu mi-am permis să scriu eu materialul post-festival. Îl scrie Șerban Tudor și o face descriind exact ce a văzut și, mai ales, ce a simțit. Citiți-l până la capăt. (P.A.H.)
Cum eram deja cu capsa pusă după un drum de trei ore, de la București până la Tulcea, și după o seară în care mi se dăduseră lecții de viață de către tot felul de oameni, unii mai avizați decât alții, nu aveam nici un chef de un festival de muzică – fie ea și bună.
Încercam să uit, cum mi se spusese, în mod repetat, că e timpul să-mi pun viața pe un făgaș și să termin cu văicărelile adolescentine – gen „trebuie să mă regăsesc”. Da, n-aveam chef de festival. Și-apoi, „Festival de Muzică Bună”? Cine ar pune așa un nume unui festival? Se vrea simplu și natural, dar iese fix pretențios și forțat.
Cobor eu agale pe potecă – cum zisei, cu capsa pusă – către scenă. N-aveam chef. Totul îmi puțea. Zic asta pentru că minunăția de festival la care mă învoisem să merg cu o amică era într-un sat pescăresc, chiar lângă Tulcea. Așezământ cultural, fix lângă o baltă, fix lângă stuf, fix în natură. Eu nu-s fan de natură. În plus, puțea la propriu. A ceva. Mi s-a dat de înțeles ulterior că mirosul venea de la un complex de creștere a porcilor, care tocmai își deversase – cum altfel decât ilegal – abjecțiile în Dunăre. Abject.
Mai era și torid. Zăpușeală, exact cum fusese prognoza. Deci dileală maximă.
Cu un mare chef de festival de muzică – cum altfel decât bună – și pregătit să mă sugă de sânge țânțarii, mai rău decât mă supseseră de energie și de viață vampirii de cu o seară înainte, eram pregătit să petrec seara în compania multor refrene folk obosite, pe versurile vreunui celebrat scriitor român. Versuri pe care sunt sigur că mulți dintre noi le știm exclusiv din piesele Paulei Seling et al., fără să le fi citit vreodată din proprie inițiativă. Și asta zic cu mine-n frunte. Că tare ne mai place să ne dăm cunoscători de opere și să repetăm clișee laudative la adresa maeștrilor! Ooo, da! Ce sentiment! Ce trăire! Hop, și-un citat în franceză, că dă bine când și când. Și la asta ne pricepem aproape la fel de bine cum ne pricepem și la a da sfaturi de viață. Campionii suntem noi.
Nici nu ajung bine, în vale, că și văd niște tineri interpreți, care se produceau pe scenă. Mai bine zis, se reproduceau, pentru că – ce să vezi – băgau cover-uri. În deschidere, “Somebody to love”, al lui Jefferson Airplane, pentru că, deh, festival, rășini de Woodstock. Muzică bună, na! Nu zice și numele? Fie vorba-ntre noi, mi-a cam rămas în cap piesa vreo două ore, pentru că m-am trezit fredonând-o la coadă la cârnați cu muștar. Tot versiunea lui Jim Carrey îi face cel mai bine cinste, însă asta e, unii-s artiști și alții stau la coadă la bere și ceafă. De porc.
Publicul era de tot felul: de la tineretul taurin cu păr prins în coadă, tatuaje și zveltism, la foștii bătători de depechari din ’90 – mă rog, ei nu îi băteau, mai mult îi împingeau, așa –, acum gata maturizați, burtificați, dar tot cu tricouri negre și bocanci, și până la bătrânet în toată regula.
Micul oraș – pe seama căruia inclusiv localnicii fac glume, zicând că, indiferent cât de mic ar putea cineva să creadă că e Tulcea, el este de fapt și mai mic – strânsese mai multă carne de tun decât mă așteptasem eu să văd. Veniseră, cum zice vorba, cu mic, cu mare, gloată multă, la eveniment. Vă anunț de pe acum, dacă nu s-a văzut deja, că referințele și trimiterile mele sunt cumva blocate în vremea Guvernului Văcăroiu, deși vârsta mi-ar cere mai mult lirism de pe la Untold și Van Buuren.
Minunăția continuă. Pe înserat, zăpușeala devine și mai istovitoare. Un tip cu un corp de bodyguard în retragere și un maiou pe care scria, cumva în asentiment, „Sunset” își face loc printre oameni, către amicul său, cu patru pahare de plastic. Pline ochi. Berea din ele, evident, se revărsa pe la colțuri, indiferent cât de balerin ar fi vrut el să baleteze printre semeni. Ăla de era la primire îi strigă: „Ce-ai luat, măh, maestre?”. Îmi place să cred că citează tot vreo referință de-a vremurilor cu care-s mai familiar. „Bere?”, reia el. „N-ai zis că-mi dai o șardă”? Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama ce-i aia șardă. Îmi pică fisa. Mi se pare cinstit într-un fel. Să-i spună șardă, adică. Cum ar fi stat cuvântul Chardonnay în gura domnului? Sincer, îmi e greu să cred că-i stă bine și în mațe, d-apăi în gură. Domnii se împreunează. Înțeleg că berea-i bună. Rece. Că-s amândoi mulțumiți de alegere.
Un altu’ purta un tricou pe care scria cu litere mari și negre „Tricou pe care nu se scrie”. Wow! M-ai dat gata cu cât de deștept ești! Ia-te de mână cu folkiștii! Scrieți o piesă! Apoi dezbateți de ce nu se mai face muzica de altădată – evident, bună. Ăștia de se cred deștepți sunt cei mai condescendenți. „Locul femeii e la cratimă” se intitulează melodia pe care se desfășurau evenimentele de care vorbesc. Se cântă despre fete agramate. Mă enervează condescendența folkiștilor. Dar mă enervează și titlul ăsta. Pentru că e cam bun, băga-mi-aș! Ce contradicție!
Văd încă o apariție. Din trei. Celulă unită. Mama, tata și fiica. De mama și tata nu avem timp. Hai cu copila! Era îmbrăcată în cel mai mare fel. Ca fetele de pe Dorobanți. Inclusiv LV-ul era dintr-o colecție mai cu schepsis – Damier Azur, mi se spune de către amica cu care venisem. Ea se mai pricepe. Înțeleg că cine are din colecția asta, sigur mai are pe acasă și altele. Foarte elegantă domnișoara cu LV-ul. Țais. Încerca să-și facă un selfie, în timp ce, cu mâna cealaltă, ascundea la spate un cârnat – ca să nu se vadă și ăla în poză. Ce să faci? „Nu e lumea cum era”, rezonează tocmai atunci Celelalte Cuvinte.
Folkiștii termină în forță. Aplauze. Se pare că treaba asta din Tulcea, spre surprinderea mea, reușise să strângă ceva mulțime. Mii, zic. Puteai să pui de-o mică răscoală. Cine să mai înțeleagă ceva? Eu mă plictisesc de moarte, dar se pare că sunt ca-n bancul cu polițistul care e singur pe contrasens. Lumea se distrează. Se bucură. Râde.
Se pregătește să intre în scenă Alifantis – capul de afiș al evenimentului, pare-se. Aud în stânga și în dreapta gluma cu Elefantis. Se mai face asta? Da, evident. Nici eu nu scap prilejul s-o zic. E ca o compulsie. E ca aia cu „revelionul ospătarilor”, un alt refren clasic din repertoriul colectiv. Și p-aia o zic des. Chiar și când nu e cazul. Vara.
Îi spun amicei mele că aș vrea să merg pe deal să vedem desfășurarea de forțe de sus. O pornim de mână. De pe-acum, noapte afară. Trecem pe lângă unii care se țin și ei de mână. Își fac promisiuni pe care le vor încălca. Dar se iubesc.
Urcăm tot mai sus. Se văd luminile reflectoarelor în urma noastră, pe cer și pe dealuri. Îmi aduce aminte de scenele din Dosarele X – alea cu elicoptere și urmăriri în porumb. Mă uit cu ea către lumini. O strâng mai tare de mână și îi zic, în glumă: ,,Scully, we better run”. Recunoaște trimiterea și începe să râdă. Duc gluma și mai departe: încep să alerg în sus, trăgând-o după mine de mână. Râde. Râd și eu. Alergăm tot mai sus, în timp ce luminile scenei par să ne urmărească. Ajungem în deal de tot. Ea nu se poate opri din râs și nici din a-mi da drumul la mână.
Mă întorc cu privirea in jos. Este plin de oameni. Sub noi, în jos pe dealuri, în fața și împrejurul scenei. La mâncare și băutură. Peste tot prin împrejurimi. Îl îngână pe Alifantis. Sau pe Stănescu. În spate, sus, peste scenă, se vede satul tradițional pescăresc, cu case singure și luminate de multe becuri.
E totuși cam superb.
În răcoarea nopții și ecoul dealurilor, îmi dau iar ochii peste cap. Dar îi am în lacrimi. Fata continuă să râdă. Vorbește ceva. Probabil din Dosare. Nu bag de seamă. Ce bine că ești. Ce mirare că sunt.
Genial!