Zboară, bugetule, zboară…

Pe la începutul anilor ‘90 ai secolului trecut, cădeau MiG-urile Armatei române mai dihai decât cad, în ultimii ani, premierii PSD-ului. Unul dintre miniștrii Apărării de pe atunci, cred că generalul Spiroiu sau poate Gheorghe Tinca (știu, nici măcar Google nu prea a auzit despre domniile lor, trebuie să mergeți la bibliotecă), agasat de întrebările ziariștilor pe tema ploii de MiG-uri, a răspuns: “Ce să facem? MiG-uri avem, MiG-uri cad!”.

La un popor obișnuit să se arunce în sulițe ca să comunice cu zeul său în numele cetății, prăbușirea avioanelor militare pe timp de pace pare un dat al sorții. Oarecum, orice avioane am avea, ele, la un moment dat, își pierd portanța și se transformă în unelte agricole. Să fi avut Mirage-uri franțuzești, Eurofighter-e, Hurricane-uri sau F-uri de orice fel, nouă oricum ne era scris în stele ca avioanele să se prăbușească. Parcă ar fi un soi de testament ocult lăsat nouă de către Aurel Vlaicu: “Orice ar fi, nu stați prea mult în aer, că ne facem de râs!”.

România a avut, însă, de-a lungul timpului, atât avioane, cât și piloți de excepție. În timpul celui de-al doilea război mondial, aviatorii noștri au luptat cu succes, în funcție de desfășurarea evenimentelor, împotriva tuturor tipurilor de avioane, de la cele rusești la cele englezești, americane și apoi nemțești. Cu alea japoneze nu prea s-au întâlnit, dar le-ar fi făcut față. Atunci, însă, încă se mai trăia într-o epocă oarecum romantică a aviației, în care certitudinea că te vei întoarce în siguranță pe pământ era destul de mică, chiar și în afara perioadelor de război.

Perioada romantică a aviației românești a revenit după 1990, când zborul a redevenit o aventură extremă. Prin 1993-1994, pe pista azi cosmopolită a bazei de la Kogălniceanu, un pilot român plângea lângă MiG-ul lui 29, povestind unor ziariști intrați fără aprobare în bază că, dacă nu te antrenezi decât două ore anual, nu prea ai șanse să supraviețuiești zborului cu un supersonic. Iar piloții români nu se antrenau mai mult în zbor, pentru că nu aveau nici măcar suficient kerosen. Despre piese de schimb nu e cazul să mai amintim.

La MiG-urile 29, nu foarte multe, România a renunțat în primul rând. Nu pentru că erau proaste. Dimpotrivă, se comparau ca performanțe cu F-16 și F-18. Doar că rușii, care pierduseră România de sub controlul imediat, nu mai erau dispuși să furnizeze nici piese și nici asistență. Nu era ca și cum am mai fi făcut parte din Tratatul de la Varșovia. Ba chiar râcâiam zgomotos la ușa NATO, deci eram pe punctul de a le deveni, din foști aliați, dușmani declarați.

Am păstrat MiG-urile 21, mult depășite atât tehnologic, cât și ca resursă de zbor. Și, pentru că MiG-uri aveam, MiG-uri cădeau. Între 1990 și 2017 s-au prăbușit în România sau au avut grave probleme tehnice în jur de 30 de MiG-uri. Dacă aceste prăbușiri n-ar fi implicat și moartea unor piloți, am putea să ne amuzăm în continuare pe această temă. Nu putem. Deja aceste cifre mari vorbesc despre cocoșismul milităros împins spre extrema inconștiență. Pe piloții de supersonice îi poți înțelege că zboară de dragul de a zbura, e visul lor, dincolo de a fi o meserie. Pe șefii lor care-i urcă în coșciuge zburătoare nu mai poți, însă, să-i înțelegi. Unii au vrut să arate că avem cu ce, deci merităm să fim în NATO. Alții, mai ticăloși, au vrut să arate că sumele fabuloase irosite în modernizarea de către o firmă din Israel a mârțoagelor rusești au fost cheltuite cum trebuie, iar pe cale de consecință nici nu mai trebuie cumva-cândva săpat după comisioanele încasate cu această ocazie. Am zburat cu MiG-uri care trebuiau casate de multă vreme doar pentru a ne da mari, demonstrând, finalmente, cât de mărunți suntem.

Avionul prăbușit luni la Constanța e o nouă dovadă. Știm că nu e bine, știm că 11 piloți români de MiG au murit doar din 1994 încoace, dar ne încăpățânăm să le dăm acestor avioane dreptul de a se ridica în aer și de a ucide fără să tragă nici măcar un foc. Pentru că avem armată, pentru că suntem parteneri strategici și pentru că suntem mândri atunci când suntem lăudați că am alocat cheltuielilor militare 2% din PIB. Suntem una dintre puținele țări din NATO care a făcut asta, deci, iată, avem toate motivele să ne cocoșim.

Încă ne mai cad MiG-uri pentru că încă mai avem MiG-uri. Mai multe decât F-16, nu neapărat mult mai vechi. Va veni, însă, și ziua în care, având doar F-16 second hand, F-16 vor cădea. Dar merită. O bătaie pe umărul președintelui și o hăhăială laudativă, ambele venite de la liderul Lumii Libere, pe pajiștea Casei Albe, chiar merită orice sacrificiu.

Chiar dacă pentru a antrena o flotilă de pescăruși, atât de eficienți în doborârea avioanelor rusești, nu am avea nevoie de toată alocarea aia de 2% din PIB.