Zeci de cetățeni au dispărut dintr-o clădire din centrul Bucureștiului. Poliția și Parchetul nu au făcut cercetări

Clădirea are patru niveluri. La parter se află un cabinet stomatologic. La etajul unu, un centru de kinetoterapie. La etajul doi, un notariat. La trei, o firmă IT. Spațiile sînt mari, ferestrele largi, iar perdelele lipsesc, așa că poți privi înăuntru de pe stradă, din clădiri aflate în vecinătate, de la distanță și din apropiere.

La ora 7, luminile se aprind la stomatologie, iar pacienții încep să vină. La 8, începe activitatea la kinetoterapie. Zeci de persoane umblă dintr-o parte în alta a etajului unu. Notariatul deschide la 9, birourile se umplu și se pot zări în sala de așteptare oameni inspectîndu-și documentele. La etajul trei, la firma de IT, e mișcare mai puțină, dar asta doar pentru că programatorii lucrează așezați. Neoanele aprinse din tavan pe toată durata nopții indică natura prelungită și intensă a muncii la computer, niciodată încheiată cu adevărat. Tot la etajul trei e o firmă de contabilitate.

Privită dimineața, la prînz, seara și chiar noaptea, clădirea fără perdele din centrul Bucureștiului arată ca o hartă pe verticală a economiei urbane: servicii medicale, IT, notariat, contabilitate. Înainte de primele dispariții, în această clădire erau, în fiecare zi, aproape o sută de oameni. Apoi, la jumătatea lunii noiembrie, numărul a început să scadă. Din observațiile făcute dintr-o clădire apropiată, primii dispăruți au fost clienți. Nu mai existau cozi în sălile de așteptare, nu mai era atît de multă mișcare la etajul unu. Și chiar dacă luminile de la parter se aprindeau cu exactitate la 7, în cabinete se puteau zări doar medicii așteptînd pauza de prînz.

La jumătatea lui decembrie, luminile nu s-au mai aprins la ora 7. La etajul unu nu s-au mai aprins deloc. Chiar folosind un binoclu nu s-a putut identifica nici o persoană în cele șase încăperi destinate exercițiilor de recuperare. La etajul doi, la notariat, a apărut pentru cîteva zile o doamnă, care a sortat hîrtii. Apoi a dispărut. Chiar înainte de Crăciun au dispărut și programatorii. Luminile au rămas aprinse pînă pe 3 ianuarie, apoi s-au stins pentru totdeauna. La începutul lunii februarie a dispărut și ultima ființă vie din clădire, doamna de la firma de contabilitate.

Autoritățile n-au întreprins nimic pentru a da de cap acestor dispariții, deși era vorba de o dispariție în masă. O sută de persoane dintr-o clădire aflată în centrul Capitalei n-au mai fost văzute de treizeci de zile și nici Poliția, nici DIICOT, nici SRI nu s-au deranjat să investigheze.

Vecinii care supravegheau din obișnuință clădirea, dispunînd de unghiuri generoase asupra activităților din interior, au început să facă propriile cercetări. Cineva, era clar, vîna oamenii. Îi pîndise luni de zile, îi privise și îi așteptase la ieșire, pe rînd. Căci pentru fiecare dintre ei venea o zi în care plecau de la serviciu și nu mai apăreau a doua zi.

N-au fost descoperite urme de sînge, dar niște urme, de altă natură, aproape invizibile, duceau către clădirea Guvernului. Treceau de paza de la poartă, de filtrul SPP și o luau în sus pe scări, spre etajul unu. De acolo, pe holul larg și somptuos, împodobit cu coloane de marmură și așternut cu covoare groase, lucrate în unitățile meșteșugărești din vremea comunismului, urmele se îndreptau spre cabinetul premierului Bolojan și intrau pe sub ușă, tîrînd după ele misterul dispariției acelor oameni. Și chiar înainte să fie uitat acest episod, iar cititorul să se întoarcă la necazurile lui, dinspre cabinet a răzbătut vocea prim-ministrului: Nu-mi pasă că mor firme și rămîn oameni pe drumuri! Avem destule drumuri!