Ridley Scott împlinește anul ăsta 78 de ani și, din fericire pentru el, este în continuare un regizor activ, însetat de filma cu bugete mari și efecte vizuale crăcănătoare. Din fericire pentru el, din nefericire pentru noi, cei care-i urmărim filmele cu bugete mari și efecte crăcănătoare.
Căci cu nefericire te uiți la Exodus, ultimul film al regizorului. După o vreme îți dai seama că Ridley Scott e un zeu apus, al unei civilizații pe cale de dispariție: cea care-i aprecia filmele de tinerețe și maturitate.
Dar de ce e, oare, atât de dezamăgitor Exodus? Pentru că, încercând să justifice bugetul enorm și câștigurile faraonice ale tuturor celor implicați, îl transformă pe Moise într-un Norman Schwarzkopf al vremurilor biblice.
Carele de luptă sunt Abrams-urile egiptenilor, hitiții sunt un soi de Garda Republicană irakiană, Moise e, cum spuneam, Norman Schwarzkopf, Ramses e și el un soi de general invidios și cam prost, iar Dumnezeu e un copil care putea foarte bine să joace într-un film de groază scris de Stephen King.
Pentru că e greu să redai, de fapt, povestea exodului de 40 de ani, fie și în 150 de minute, Exodus-ul lui Ridley Scott e mai mult despre luptătorul Moise, un om drept, neînfricat, despre care frații săi încep să creadă că-i cam dus cu pluta, din moment ce îl tot văd vorbind cu niște bolovani de la care primește, din când în când, indicații.
Nu, filmul nu are burți în sensul porumboian al termenului, adică Moise nu stă să lipăie juma’ de oră la o ciorbă, dar nici nu aduce vreo abordare interesantă a peregrinării evreilor prin deșert. În fapt, filmul ar fi trebuit să se numească Pre-exodul, iar dacă s-ar fi cerut și părerea lui Peter Jackson, subiectul ar fi putut fi întins pe cinci părți minimum. Dacă Hobbit-ul a avut, pornind de la o cărticică, trei mari episoade, de ce nu s-ar fi putut face la fel și cu povestea întoarcerii acasă a poporului ales?
Dacă vreți să vedeți filmul la cinematograf, pregătiți-vă să plătiți de vreo cinci ori biletul. Pentru că doza acceptabilă pentru orice om normal este de 30 de minute. După care trebuie să ieșiți, să luați aer, să vă clătiți puțin pe creier și să reveniți după o zi, ca să vedeți următoarele 30 de minute, și tot așa.
Partea cea mai bună a filmului, după umila-mi părere, e plasată cam în ultimele 40 de minute. Armata egipteană îi urmărește pe evrei, gonind nebunește pe o coastă stâncoasă și fragilă, ceva în genul docu-reality-urilor cu șoferi în India sau Pakistan. Coasta, măcinată mărunt de carele de luptă, se prăvălește, luând cu ea o mare parte a armatei. Moment în care unul dintre ofițerii lui Ramses se întoarce îngrozit spre cameră, scăpând un „Jesus” cât statuia din Rio. Profet, nu alta.
Partea bună e că nu vă obligă nimeni să vedeți acest rateu al lui Ridley Scott. Partea proastă e că omul mai are în pregătire vreo două filme ca regizor și vreo zece ca producător. Nu e bine.
Exodus: Gods and Kings, SUA, 2014. Regia: Ridley Scott. Cu: Christian Bale, Joel Edgerton, Ben Kingsley.
