România trăiește cu voluptate epoca în care resursele naturale i se isprăvesc, iar asta nu pare să o deranjeze. Scârbită de lozinca “Noi nu ne vindem țara!”, lansată și vehiculată în 1990, în timp ce țara era, de fapt, dezmembrată și vândută șurub cu șurub, prin intermediari, România a ajuns, în timp, să nu se prea mai stăpânească pe ea însăși. Se întâmplă. Aproape jumătate din terenul agricol al României nu mai aparține românilor, ci a trecut în proprietatea străinilor. Nu înseamnă că e bine sau că e rău. Pur și simplu, asta e realitatea.
România nu avut,
în ultimii 28 de ani, decât lucruri de vânzare. Terenuri, industrii, oameni. Da, chiar și oamenii au fost prezentați în fața investitorilor drept ceva ușor de cumpărat. Un singur lucru n-a putut să vândă: resursele subsolului. Poate ar fi vrut, poate că cineva i-ar fi pus pe masă, la un moment dat, un comision destul de consistent încât să o tenteze. Dar a împiedicat-o articolul 136, alineatul 3 din Constituție: “Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”. Și alineatul 4, desigur: “Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică”.
Așadar, la cum o cunoaștem noi în ultimii ani, România s-ar fi vândut cu totul, dacă ar fi putut. Dar nu poate.
Așa că se închiriază
sau se concesionează. Nu pe mult, căci România nu se prețuiește cine știe ce. În 2012 eram pe locul 5 în Europa în clasamentul resurselor subsolului. Destul de în față, dar nu era vorba și despre Rusia aici. Chiar și așa, te-ai fi așteptat ca resursele astea, încă bogate, să ne aducă mai mult decât 4,8% din PIB, anual. Dar nu ne aduc. Pentru că or fi ele, resursele, inalienabile și proprietate unică a statului, dar avem posibilitatea să le închiriem pe nimic. Astea, nimicul adică, se numesc redevențe și le fixăm prin legi, pentru orice exploatare a resurselor subsolului. Sunt atât de mici, încât chiar Traian Băsescu, un om obișnuit să umble mult la rasul solului, de-abia le vedea prin 2012, când spunea că “ne sare în ochi problema redevenţei la Petrom, care e mizeră ca dimensiune, foarte mică, extrem de incorect negociată, dar să ştiţi că la fel este situaţia cu redevenţele la pietriş, redevenţele la ape minerale şi la multe altele. Deci, trebuie făcută o politică a redevenţelor”. Au trecut șase ani de atunci și nu, nu avem o politică a redevențelor. Câștigăm în continuare foarte puțin din redevențele pentru gaze, pentru petrol, pentru pietriș, nisip, ape minerale și orice altceva presupune încasarea unei redevențe. Pentru că, nu-i așa, investitorii au cheltuieli și cine suntem noi ca să-i mai împovărăm și cu redevențe pentru exploatarea resurselor care ne aparțin? Bine că ne scapă de ele, dă-le dracului, că și așa nu știam ce să facem cu domniile-lor.
Dar nu numai că
ne vindem ieftin și fără să vorbim unii cu alții. Adică, altfel spus, nu punem în dezbatere publică reală soarta resurselor subsolului. Nu, hotărâm pe repede înainte cui să le dăm și cât de ieftin să le dăm, ca nu cumva să se supere ziariștii independenți plătiți de companiile petroliere, de exemplu. Mai facem ceva pentru ca investitorilor să le fie bine: le netezim rapid, foarte rapid și tot fără dezbatere reală calea spre resurse. Căci calea aia trece prin niște zone în care ei n-ar avea ce căuta, conform legilor actuale. Dar oare când ne-a împiedicat pe noi legea să facem ceva? În nici un caz în ultimii ani, asta e clar.
Pe platforma continentală
a Mării Negre, în Zona Economică Exclusivă a României, se găsesc în acest moment niște resurse extrem de interesante: petrol și gaze și nisip.
Da, nisip. Cică ar fi din greu pe fundul mării.
De ce e atât de interesant nisipul? Nu pentru că ar avea calitățile sării de mare, ci pentru că, fără el, România riscă să piardă o finanțare de 700 de milioane de euro. Bani pe care i-am primi pentru a reduce eroziunea costieră. Adică, reformulând, am primi o finanțare de 700.000.000 de euro pentru a ne reface plajele de la Marea Neagră. Parte din acești bani, cea mai mare parte, de fapt, am plăti-o unor firme, eventual olandeze, care ar excava nisip din Marea Neagră și l-ar depune elegant la țărm. I-ați văzut la lucru în documentarele de pe Discovery, construind într-un mod similar insulele artificiale din Dubai. Sunt buni, își merită banii, probabil.
Dar pentru ca ei să ajungă
la nisipul de care au nevoie, așa cum și companiile petroliere vor să ajungă la fundul Mării Negre pentru a-l înțepa cu țevăraia specifică, au nevoie de un lucru: declasarea anumitor zone din platoul continental de la statutul de monument istoric de clasă A.
Da, există pe platoul continental al Mării Negre situri arheologice clasate drept monumente istorice de clasă A. Care stau în calea săpătorilor în nisip și a celor care extrag petrolul și gazele. Iar dacă siturile arheologice le stau în cale, trebuie să facem, rapid, ceva cu ele.
Problema nu e neapărat
că se declasează unele zone în care, de fapt, nu există vestigii arheologice. Problema e că acest lucru ar urma să se întâmple brusc, abrupt, prin ordonanță de urgență. Pentru că Guvernul se grăbește și pentru că e cineva acolo căruia oricum nu-i pasă dacă mai încalcă vreo lege sau faultează grav una. Îl cheamă Darius Vâlcov, este, în acte, consilier al premierului și neoficial este unul dintre cei doi premieri reali. Așadar, Darius Vâlcov se grăbește, căci nu mai are mult până la rezolvarea apelului. Și-ar fi păcat să rămână niște investitori blocați atâta vreme cât el mai e liber.
