Acum trei–patru ani, s-a ținut în București un miting electoral, la care mititeii nu s-au mai dat gratis, ca de obicei, ci contra cost. Ei, da: grataragiul de partid a vîndut mici perfect normal, cu bonuleț de la aparat. Ce-i drept, i-a dat la prețul minim al sezonului (un leu cincizeci bucata, parcă). Idem muștarul, pîinea și berea: totul ieftin, dar fiscalizat. Nimic pe daiboj, nimic – vorba aceea – de pomană. Cine știe care o fi fost cauza? Poate că organizația de sector era mai sărăcuță, poate că, în graba pregătirii, nu au fost gata formele legal-contabile… Nu asta contează. Contează că toată mass-media a fost zdruncinată ca de un cutremur.
Cameramanii chitiți să filmeze pitoreștile scene de îmbulzeală și îmbuibare, atît de prețioase telejurnalelor, au transmis niscaiva cetățeni relaxați, fiecare cu cartonul și chifla sa. Privită dinspre grătar, ditamai manifestația cu mii de participanți semăna cu o gustărică de academicieni la băi. Știriștii, care își updataseră vechile diatribe la adresa pomenilor electorale, s-au necăjit cel mai rău. Cum să mai spui acum că electoratul se lasă cumpărat cu un mic și-o bere cînd, iată, cumpărarea s-a făcut din sens opus?!
Și apoi, cum s-o mai arzi breaking news și senzațional peste niște imagini banale, arătînd cîțiva simpli înfulecători plătitori, asemeni celor din orice terasă de cartier? Unde-i disperarea? Unde-i foamea? Unde-i turmentarea alegătorului român?
N-o fi fost ușor, le-o fi luat ceva efort, dar presarii s-au repliat și au găsit nodul în papură cel just: politicienii care dau mici pe bani sînt zgîrciți, meschini și lipsiți de omenie. Nepatrioți și aroganți. (Mă rog, aroganți erau și dacă dădeau micii gratis; căci, pasămite, o făceau cu dispreț… Nu-i important motivul. Logica e cea din bancul cu băscuța: o poartă sau n-o poartă, iepurașul tot își încasează scatoalca.) Poate și mai senzațional, și mai breaking, și mai scandalos: oamenii au venit la miting și – culmea! – li s-au dat mititeii pe bani! S-au găsit și cîțiva fripturari de vocație care, în fața camerelor și a microfoanelor cu siglă, au dat o tușă expresivă indignării TV.
Învățămintele au fost trase. De atunci, micii, sarmalele și cîrnații de la atari manifestări publice nu s-au mai dat decît moca. Nu doar de teama televiziunilor, nu doar de gura pomanagiilor. Ci pentru că altminteri s-a dovedit că e contra naturii. Natural este ca, în acele rare ocazii de apariție în public, precum suzeranul la iarmaroc, politicianul să se arate generos și să se lase aplaudat, huiduit și maimuțărit, după voia mulțimii. Lasă-i să te bombăne că umbli să-i mituiești, decît să te blesteme că ai fi avar – ar suna sfatul machiavelic adus la zi –, arată-le că ești dispus să dai… Cartonul de mici nu cumpără voturi, ci negociază ditamai karma politică.
Campania electorală este percepută ca un mare sezon de sărbători. E deja regulă de 25 de ani și s-a împămîntenit ca lege nescrisă; e parte din tradiția noastră democratică, așa cum s-a instituit ea, în chip mai mult sau mai puțin original: papă cîte un mititel de la fiecare candidat și votează cu cine ai poftă.
La noi – ca și aiurea, dar sub alte forme, poate mai stilizate –, participarea festiv-carnavalescă îi prilejuiește fiecăruia o dezbatere în polis și îi facilitează accesul în zona, îndeobște neglijată, a marii politici oficiale. Ar fi reducționist și meschin să consideri mititelul un contract electoral. Apoi, există o serie de obiecte-suvenir cu care legea electorală îți permite să-i cadorisești pe eventualii alegători. Lasă-i pe ofițerii de presă și pe postacii de garnizoană să ți le denunțe ca „pomeni de partid”. Pentru civilii cei mulți, e aberant să numești mită electorală o șapcă inscripționată sau o căldare colorată de partid: sînt gift-uri, cum se spune-n marketing, cu un englezism care rimează cu „știfturi”, sînt mărunte „piedici în calea uitării”.
Acum cîțiva ani, într-o campanie pentru locale, mă plimbam pe faleza unui oraș dunărean. Eram doar în vizită, dar nu le-am asta spus promoter-ilor de la partide care, crezîndu-mă de-al locului, m-au pricopsit – unul cu un pachet de șervețele umede, altul cu o brichetă, la nici cincizeci de metri unul de altul. Le-am acceptat, așa cum făceau toți trecătorii: nu am văzut vreun partizan încrîncenat care să refuze unul dintre obiecte ori, dimpotrivă, să cerșească mai multe din celălalt. Aveau oare să voteze locuitorii urbei după cît de folositoare le-au fost aceste gift-știfturi? Am putea crede că mămicile și-au îndreptat opțiunea spre furnizorul de șervețele, iar fumătorii spre donatorul de brichete.
Un localnic mi-a descifrat codul simbolic al elementelor apă-foc: un candidat promitea să spele Primăria, altul să dea foc uscăturilor din ea… Se putea o mai bună dovadă că, de campanie electorală, totul e deopotrivă Hyde Park și carnaval, serios ca un foc de artificii și frivol ca soarta comunității?!
are dreptate baiatul de mai sus, fara lama in glanda politicienilor corupti nu iese nimic bun, degeaba risipiti voi talentul aici….