Din când în când, cu amărăciune, mă gândesc la manifestația din Piața Universității. Aia din 1990, nu alea spontane iscate de victoriile echipei naționale de fotbal (când mai aveam așa ceva), de victoriile Stelei (când se mai întâmpla așa ceva), nu alea spontane pe bază de centralizator de la partid care aveau loc acum un an, un an și un pic. Mulți dintre cei care se revendică azi doctrinar de la Piața Universității nu-și amintesc din chestia aia decât că s-a terminat într-o baie de sânge, cu mineri aduși special din Valea Jiului pentru a snopi în bătaie intelectuali, studenți, oameni liberi și de bune moravuri.
Mulți dintre ei nici n-au cum să-și amintească altceva, pentru că doar mineriada a fost transmisă pe larg la telvizor. Și nici aia toată, și nici aia la televizorul unic românesc, ci la cele străine.
N-au cum să-și amintească, pentru că n-au fost acolo. Dacă ar fi fost, ar fi știut mai mult decât ceea ce s-a văzut la televizor ori s-a scris în Dimineața, Adevărul sau Azi. Ar fi știut că unul dintre subiectele principale ale scandărilor, imnurilor și pancartelor era o televiziune liberă, independentă față de cea oficială, care nu putea deplasa care de reportaj la manifestațiile antiguvernamentale din cauza ceții. Dacă ar fi fost acolo ar fi știut, pur și simplu, dar n-au cum să știe pentru că au văzut totul la televizor, iar Televiziunea Română Liberă nu transmitea din Piața Universității decât puține imagini, și alea cu cerșetori marginali despre care spuneau că scandează lozinci antiguvernamentale și antiprezidențiale și că, vorba unui procuror care a spart ecranul pe 13 iunie, „profanau obscenități“.
Iulia Motoc, judecătoare la Curtea Constituțională a României, cu siguranță n-a fost acolo și cu siguranță n-a văzut, auzit sau citit ce voiau oamenii ăia. Domnia sa era pe atunci tânără judecătoare, iar acest statut n-ar fi cadrat cu implicarea printre acei mahalagii inepți, acei golani care-și doreau mai multe televiziuni. Printre care și una liberă. Dacă ar fi fost, dacă ar fi știut, poate că nici pentru toți banii și toate privilegiile din lume n-ar mai fi fost portavocea tembelă a celor care vor să închidă televiziuni, să amuțească publicații, să controleze internetul.
Inițiativa iuliei Motoc de a îndemna companiile să nu-și mai facă publicitate pe un post de televiziune (nici măcar nu contează aici care) pentru că postul respectiv nu are aceeași opinie ca a domniei sale, inițiativă preluată rapid de alte persoane care în 1990 n-au fost acolo, are ceva din suavitatea brutală a târnăcoapelor înfipte, în aplauzele Corinei Drăgotescu, în spinări de studenți. Peste iulia Motoc, ultimii 23 de ani au trecut degeaba. Peste ea și peste Dan Tăpălagă, Robert Turcescu sau Radu Banciu. Pentru ei, libertatea de expresie ar trebui să fie cea pe care o aveam la începutul lui 1990 sau, uneori, poate chiar înainte de momentul ăla. După ce și-au văzut coviltirele acoperind cu succes sacii din căruță, libertatea de expresie e ceva la care au dreptul doar ei, celorlalți fiindu-le interzisă din motive de nepricepere.
Pentru ei, 23 de ani au trecut degeaba. Mie, însă, nu mi-e rușine că am pus umărul, chiar și foarte puțin, la o chestie care-i permite unei judecătoare să se exhibe pe Facebook în rochii scurte și mulate, care-i permite unui propagandist să dea lecții de deontologie, unui afon profesional să-și poată rotunji veniturile cântând pe la euroviziuni sau unui mitocan idiot să-și scuipe telespectatorii. E dreptul lor, pe care doar indiferența societății îl poate îngrădi.
Publicat în Cațavencii, nr. 6(84), 2013
Vreau deslusiri, va rog, despre ce-a facut Dragoteasca la mineriada.