Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

365 de zile în 35 de mm

Zoom 365 de zile în 35 de mm

2017 e anul în care justiția socială a triumfat. A triumfat asupra artei, asupra logicii, asupra bunului gust și a bunului-simț. Moonlight a luat Oscarul pentru homosexualitate, sărăcie și negritate în rol principal. Din fericire, Oscarul merge pe covorul roșu doar o dată pe an, restul datelor fiind libere să caute filme mai acătării. Unele, de exemplu, și-au găsit loc în rîndurile de mai jos.

Premiul “Nebun cu premeditare”

Split a fost surpriza plăcută a lunii februarie. În timp ce inșii tradiționaliști își trimiteau inimioare consumeriste, M. Night Shyamalan dezlănțuia monstrul pe ecran. Adică monștrii, pentru că James McAvoy joacă un scelerat posedat de 24 de identități distincte. Mă rog, distincte pînă cînd începe una s-o imite pe alta și tot așa, întru spaima delicioasă a privitorului. Nu a fost singurul horror de anul ăsta, dar a avut nesimțirea să fie singurul bun.

Premiul “S-a născut talent și a ucis orice speranță”

Grea categorie. Mare concurență. Să-l merite Ghost in the Shell, remake-ul care a reușit să transforme temele filosofice din anime-ul original în motivaționale pentru secretare? Să-l sufle Valerian, super-agentul care își face drum printre mii de planete doar pentru a pica în bot? Din păcate, nici premiul ăsta nu-l prinde.

Marele candidat serios a venit abia la final de an, sub forma unui Kenneth Brannagh care se crede belgian și a unei șinșile ferm convinse că e mustață. Prestația demnă de caricatura lui Pepe Le Pew este în ton cu masacrul general, care nu se mulțumește doar cu victima clasică a Crimei din Orient Express, ci aduce sub lama macetei și scenariul, și regia, și șansa de-a avea un film pe măsura distribuției imperiale pe care filmul nu știe s-o folosească. Dar nu, nu dăm premii proștilor mediocri.

Nu, dacă există un rateu monstruos anul ăsta, nu poate fi altul decît The Dark Tower. Din multivers sucit și bizar al lui Stephen King, unde fantasy-ul se înfășoară în jurul SF-ului și apoi, împreună, bat cîmpii westernului, Hollywood-ul a reușit să scoată un rebut înfiorător de limitat, unde originalitatea a fost alungată cu huiduieli.

Premiul “Pînă la impresie și dincolo de limitele bunului-simț”

Nimeni nu neagă meritele artistice ale lui Dunkirk. Nolan știe să-și miște camera cu talenul unui vrăjitor și să farmece simțurile. Din păcate, privit dincolo de încîntarea asta primitivă, filmul face rabat de la logică, e meschin în punctele culminate și dă chix glorios cînd trebuie să respecte realismul istoric. Degeaba e lumea lui Nolan dinamică, degeaba e magică, degeaba îmbie simțurile la hipnoză dacă, în final, efortul titanic numit Dunkirk e limitat la 30 de bărci, două avioane și 300 de proști pe o plajă. Un soi de Lord of the Rings, dacă Peter Jackson ar fi filmat lupta finală dintre armata de doi oameni și-un elf, încleștați pe viață și pe moarte cu doi orci și doi porci.

Premiul “Și asistații sînt ființe, indiferent de ce crede Moise Guran”

“Nu sînt un client, consumator sau utilizator al serviciilor. Nu sînt un laș, un fugar, un cerșetor sau un hoț. Am numărul meu de securitate socială marcat pe ecran. Îmi plătesc taxele și sînt mîndru de asta. Nu mă înclin în fața nimănui. Nu accept sau caut milă. Numele meu este Daniel Blake. Sînt un om, nu un cîine. Prin urmare, îmi cer drepturile. Vă cer să mă tratați cu respect. Eu, Daniel Blake, sînt un cetațean, nici mai mult, nici mai puțin. Mulțumesc.”

Te-ai aștepta ca un film care l-ar face pe Kafka să urle de invidie prin absurdul său și pe milioane de englezi de furie prin realismul surprins în fiecare secvență să fie o experiență greu de suportat. Din contra: filmul lui Ken Loach este un maestru al armoniei dintre escapismul de bună calitate și satira socială tăioasă ca un diamant șlefuit cu artă și pasiune. Foarte probabil, cel mai bun film care a rulat anul acesta în cinematografe.

Premiul “Comedia umană rămîne franceză”

Philippe Lacheau a demonstrat cu Alibi.com că succesul lui Babysitting 1 și 2 n-a fost o întîmplare suferind de repetiție. Povestea, altoită pe farsă cu chef de joacă, știe să fie surprinzătoare și, cînd acțiunea dă în clocot, să facă sala să erupă în hohote eliberatoare de rîs. Dacă zona americană a comediei e colmatată fie de sindromul “glume triste care susțin ideologia justiției sociale”, fie de țărănii groase pentru gherțoi, francezii rămîn îndărătnici precum măgarul lui Buridan și preferă comediile în care personajele au substanță și se încăpățînează să fie în primul rînd oameni, nu caricaturi respingătoare.

2 comentarii

  1. #1

    Asta e tot?

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

romania100
Editoriale
  • Dacă…

    17 iulie 2018

    Dacă în locul mahmurilor șefi de stat care pritocesc soarta lumii s-ar fi întîlnit la Helsinki căpitanii echipelor de fotbal ce-au pompat bucurie, vreme de trei săptămîni, pe străzile globului […]

  • Pușcăria ca poliție politică

    17 iulie 2018

    Un document scos de Băsescu din vechea lui arhivă neagră arată felul în care inculpaților li se anulează șansa unui proces corect. Asta se face “în conformitate cu dispozițiile articolului […]

  • Nea Delirache

    17 iulie 2018

    Au dat-o jos pe Kövesi, pedestrimea pesedistă voia să plece la casele ei, când s-a auzit Liviu Dragnea: Nuuu, mai stați, lupta abia acum începe! Mai repede depistezi așchii de […]

  • Cum a reușit Klaus Iohannis să despartă calul de porumbel

    10 iulie 2018

    După ce s-a jucat o lună de zile de-a Petrarca, domnul Iohannis a scos-o pe Laura din cărți, spulberînd mitul iubirii eterne. Nu i-a fost foarte greu pentru că acolo […]

  • 11 ani cu revocare

    10 iulie 2018

    “…indiferent cît de atacați am fost, indiferent cît de umiliți am fost în fața societății, în fața familiilor noastre, tîrîți în noroi, fără posibilitatea de a ne apăra…”, zice Kövesi […]