Succesul fotbalului românesc, cît o mai fi, e cam ca golul lui Grigore din eternul Steaua-Dinamo: un penalti bătut prost și apărat prost. Ne bazăm performanța pe întîmplare, baftă și gloria iluzorie a trecutului. Nu contează, Tata Jean boxează, mergem înainte. Să recunoaștem că ne aflăm, frățicule și vericule, într-un moment astral, ce mai, de-a dreptul auroral. În nici 36 de ore, celebrăm trei evenimente de gală: decizia finală în Dosarul Transferurilor, alegerea noului șef al FRF și amicalul de lux cu Argentina. Dacă e să căutăm un numitor comun, ei bine, s-ar găsi: toate astea vin (un pic prea) tîrziu. Am pățit la fel cu marii interpreți și marile trupe rock. N-au venit în România cînd erau la apogeu și aveam mai mare nevoie de ele, ci abia vreo 15-20 de ani mai tîrziu. Sigur, mai bine tîrziu decît deloc…
Cu Argentina trebuia să jucăm mai demult, cînd s-a inaugurat Arena Națională. Acum, ca să-i dovedim, va trebui să aplicăm rețeta ce ne-a adus gloria unică de pe Rose Bowl din Pasadena, în urmă cu 20 de ani: îi strecurăm lui Messi niște cocaină în ciorbă și îi introducem pe Ilie Dumitrescu & Hagi să ne tranșeze partida.
Cu alegerile de la Federație, idem, schimbarea se produce tardiv de tîrziu. Gică Popescu ar fi fost un bun președinte atunci cînd a candidat prima oară și era un critic virulent al lui Mircea Sandu. Actualmente nu-i decît un fin ascultător al Nașului. Într-un fel, Baciul reproduce traseul unor intelectuali români din anii ’50. În fața casei îi așteptau, cică, două mașini: una mergea la pușcărie, alta – la Academie. A ales fiecare cum a crezut, condamnarea cu suspendare fiind exclusă.
Iar cu Dosarul Transferurilor – ajunserăm și la el –, oricum l-ai lua, e finalul scremut al unei telenovele lungite ca pelteaua. Se face justiție, dar e discutabil dacă se face și dreptate. Durează de șase ani procesul ăsta. O veșnicie. Și-s două veșnicii de cînd se vorbea prin tîrg despre șolticăriile, mînărelile și șobolănelile legate de transferuri. Păi, futu-i celeritatea mă-sii! Nici un organ nu s-a autosesizat atunci cînd Giovanni amenința jurnaliștii că-i face de la brîu în jos. Deci iar e cam tîrziu. Nasulia s-a petrecut deja.
Cam așa vedem noi situația, de aici, luîndu-ne ceva distanță. Am încercat doar un diagnostic, nu prescriem noi tratamentul. Iar or să sară unii că habar n-avem, că n-am jucat niciodată fotbal de performanță. Hai, să mori tu? Asta-i una dintre cele mai mari gogomănii la adresa noastră, a cronicarilor. Ca să fii doctor nu trebuie să fi fost mai întîi bolnav.
